O corespondentă electronică, persoană „din meserie“ (pe care o cunosc de multă vreme şi o întîlnesc relativ des, dar cu care apuc să vorbesc mai serios doar în mediu virtual, printre slide-show-uri amuzante – ce ştia Brecht despre alienare, distanţare ş.a.m.d.?), îmi adresează o caldă epistolă unde, pornind de la precizarea (întrucîtva comică, mi s-a mai spus) ce încheie constant rubrica de faţă spre a mă situa, cum ar veni, socio-profesional în ochii cititorilor, face o descriere umoristică şi, totodată, mişcătoare a meseriei de critic teatral şi încheie cu îndemnul-somaţie ca nu cumva s-o abandonez vreodată.
DE ACELASI AUTOR Un adjectiv complicat Realităţi de palmares Se topea gheaţa pe Neva Într-o seară de aprilie Acum cîteva seri, un artist important şi foarte pătrunzător (cu care, din motive superficiale, în fond, şi ţinînd mai degrabă de non-comunicare, m-am aflat multă vreme în relaţii cam ţepene) mă întreabă, spre sfîrşitul unei convorbiri agreabile şi de reală substanţă, brusc, dar deloc agresiv: „Mai are sens, în ziua de azi, critica de teatru?“. (Şi adaugă gînditor, oarecum pentru sine: „Nu-i vorbă, nici teatrul...“, fără să încheie propoziţia.) „Nu“, am răspuns eu dintr-un foc; apoi m-am oprit, am reflectat o clipă şi am nuanţat: „În orice caz, nu aşa cum s-a făcut pînă acum“. Chiar, ce rost îşi mai găseşte la ora actuală („în condiţiili actuale“ – cum zicea în cuvîntări Cel mai iubit fiu al poporului) un discurs fatalmente incomplet şi subiectiv despre o artă care, la rîndul ei, îşi caută din ce în ce mai febril receptorii? Mai mult, ce (mai) este un critic de teatru? Ce face sau ce ar trebui el să facă spre a da rost prezenţei sale în marginea unui univers care-i este deopotrivă foarte aproape şi infinit departe, familiar şi străin, îmbietor şi ameninţător? Sînt întrebări pe care, în ultimii doi-trei ani, de cînd pofta de a-mi schimba radica
