De la Revoluţie încoace, aproape întotdeauna majoritatea românilor au considerat că ţara merge într-o direcţie greşită. Mă rog, asta presupunând că merge într-o direcţie oarecare.
Conform datelor publicate recent de Mircea Kivu în „Dilema veche", procentul celor care cred totuşi că am fi pe calea cea bună a variat între 12% în noiembrie 2000 şi 52% în martie 1997, singurul moment în care raportul Da/Nu a fost supraunitar. Ce vremuri...
Ne lipseşte însă o informaţie: despre ce direcţie bună vorbim. Pare evident, dar nu e. Calea care duce spre prosperitate, spre Occident, spre „o ţară ca afară", nu? Dar astea sunt cuvinte, nu concepte. Ani de zile am fost consolaţi cu „perioada de tranziţie". Nici atunci nu ni se spunea clar spre ce. Acum nu se mai vorbeşte despre asta, pentru că, gata, suntem membri NATO, UE, până la urmă intrăm şi-n Schengen. Şi? Impresia de direcţie greşită persistă.
A definit cineva vreun orizont? Dincolo de „democraţie, economie de piaţă, drepturile omului" etc. - adică generalităţi - s-a construit vreun PROIECT integrator care să descrie evoluţia optimă a României? Un proiect suficient de inteligent, coerent şi flexibil ca să se adapteze inevitabilelor schimbări de context, inclusiv unei crize economice mondiale? Criză e de vreo doi ani şi-o să treacă. Dar înainte? Dar după? Noi ne certăm caraghios pe câţi kilometri de autostradă s-au realizat sau nu, dar n-am făcut nici măcar planul pe hârtie al „autostrăzii" României. Europa, Occidentul, lumea civilizată sunt termeni generici, care nu spun mai nimic. Europa înseamnă şi Marea Britanie, şi Portugalia, şi Grecia. Care ne sunt modelele, obiectivele? De pildă, care e lista celor cinci, zece sau o sută de produse cu care ne propunem să ne batem de la egal la egal pe piaţa internaţională? Tăcere. Toate măsurile despre care se vorbeşte, toate legile, toate soluţiile sunt punctuale şi
