Varianta optimistă. Ne vor trece crizele – şi cea morală, şi cea financiară. Mintea se va limpezi. Familia se va implica în educaţia copilului şi va sprijini şcoala, nu doar discursiv. Va exista o Lege a Educaţiei stabilă, elevii vor şti, la început de ciclu, cum vor încheia etapa respectivă, iar evaluarea finală nu va mai submina parcursul.
Profesorul va fi motivat, inclusiv printr-un salariu decent, şi-şi va recăpăta un loc, tot decent, în ierarhia socială. Învăţămîntul nu va mai fi ultima soluţie pentru tineri, ci un domeniu în care vor intra primii cinci-zece absolvenţi. Va exista concurenţă. Sistemul va funcţiona eficient, răspunzînd, nu doar scriptic, unor nevoi sociale. Nu va fi raiul pe pămînt, dar nici cea mai rea lume cu putinţă, aşa cum pare acum.
DE ACELASI AUTOR M-am hotărît să devin prost Dreptul de a citi orice Clasici şi vampiri, pe băncile şcolii Varianta pesimistă. Voi avea 80 de ani şi voi fi fericită dacă nu voi suferi de ceea ce se numeşte demenţă de tip Alzheimer, dat fiind că am lucrat pînă la 65 de ani, adică vreo 45 de ani, într-un sistem de învăţămînt în continuă reformă, pe un salariu mizerabil, hrănindu-mă cu hrană spirituală, cum i s-a cuvenit unui demn urmaş al dascălului Trandafir. Vederea îmi va fi slabă, nu de la soarele tahitian, întîlnit în vacanţele ante / post-pensionare, ci de la cititul şi răscititul legilor şi metodologiilor schimbate, în varianta fericită, din patru-n patru ani.
Evident, voi încasa o pensie tot de mizerie, întrucît acum, bătrînă fiind, voi avea nevoie de mai puţină hrană, fie ea şi spirituală. Copiii mei vor fi tot profesori şi vom fi nişte persoane filiforme, giacomettiene, în urma curei de hrană spirituală moştenită din mamă-n fiu/fiică. Voi muri dorindu-mi să văd reforma terminată, dar dorinţa nu mi se va îndeplini, fiindcă am fost un ticălos de bugetar, hrănit prin sudoarea frunţilo