Casa Naţională de Sănătate este, după cum se ştie, organizaţia care administrează banii (nu puţini) pe care sunt obligaţi să-i plătească toţi salariaţii şi cea mai mare parte a pensionarilor pentru a avea parte de asistenţă medicală „gratuită". Ghilimelele sunt necesare pentru a fi evident că, pentru cei 2.500 lei pe care îi plăteşte anual un angajat cu salariu mediu (10,7% din venitul brut), ceea ce primeşte în schimb este, de regulă, extrem de scump. Aceasta este cea care decide câţi bani i se alocă fiecărei unităţi sanitare, ce medicamente sunt gratuite şi care nu, încheie contractele de achiziţii publice - într-un cuvânt, este o instituţie extrem de sensibilă pentru sănătatea noastră. Tocmai de aceea a fost înfiinţată ca instituţie publică autonomă.

Pentru a i se asigura autonomia, prin Legea nr. 95/2006 s-a stabilit să fie condusă de un consiliu de administraţie compus din 17 membri, dintre care şase numiţi de primul-ministru, unul de către preşedintele României, cinci de către federaţiile patronale şi cinci de către confederaţiile sindicale. Preşedintele Casei era numit de către primul-ministru, iar cei doi vicepreşedinţi - de către patronate şi sindicate. Se asigura astfel, cel puţin formal, un echilibru destul de echitabil între „acţionarii" acestei instituţii, căci contribuţia pentru asigurarea de sănătate este plătită jumătate de către angajat şi jumătate de către patron, iar statul contribuie, şi el, la bugetul Casei.

Ei bine, în ultima săptămână a anului trecut (pe 28 decembrie), atunci când lumea avea tot felul de alte preocupări, a fost adoptată fără mare tam-tam Ordonanţa de Urgenţă nr. 133. Nu o căutaţi în ordinea de zi a şedinţei de Guvern, publicată pe site-ul Guvernului, nu o veţi găsi. Prin acest act normativ, consiliul de administraţie este redus la şapte persoane, dintre care patru sunt numite de către primul-ministru, una de cătr