Întotdeauna am căzut de fraieră în plasa imaginilor bucolice, de la ţară, în plasa propriilor proiecţii care întruchipează căsuţe de lemn, pajişti verzi şi vaci blînde. Evident, trezirea la realitate e cu atît mai dură şi neprietenoasă.

Ei bine, acum cîţiva ani, după o perioadă extrem de stresantă care nu-mi lăsase răgaz să-mi trag sufletul, am pornit, cu aceleaşi aşteptări, într-o scurtă excursie la munte, la Sinaia. Ce proiectasem eu acolo? Printre altele, o căbănuţă de lemn călduroasă şi o cabanieră mămoasă care face ciorbă bună. (O atmosferă cam cum ar fi trăit-o probabil Mihail Sebastian, retras în munţi să-şi trateze depresiile interbelice.) Plecasem din Bucureşti un grup mic de prieteni; unul dintre ei venise cu tot cu motanul grăsan, galben şi extrem de inteligent care-l însoţea peste tot. Animalul era aproape ca un cîine, i se dădea drumul pe afară şi-şi cunoştea foarte bine rosturile. Ne doream o plimbare pînă la cota 1400. Am stat cu toţii la coadă la telecabină; motanul s-a preumblat tacticos şi calm printre cei care aşteptau. Răstimp, eu am turuit ca o rîşniţă admirînd verdele brazilor, trăgînd în piept aerul curat la o ţigară, anticipînd mămoşenia cabanierei pieptoase din vîrful muntelui, ciorbele ei, plăcintele ei.

DE ACELASI AUTOR O Cola de sfîrşitul lumii Despre domnul Goe, cu simpatie La poştă Timp „Fire-ai a dreacului să fii! Zîîîîîît d-acilea că nu ştiu de unde mai apăreţi cu toatele!“ Motănelul nostru grăsan şi încrezător ţîşni cu toată blana vîlvoi şi cu ochii cît cepele pe uşa restaurantului cabanei, urmat imediat de o harpie înspăimîntătoare. Slabă aţă, cu toţi dinţii de fier, cu basmaua strîmbă pe cap, femeia agita în aer un ditamai mopul care împrăştia picături de apă murdară în jur. O picătură mi-a intrat într-un ochi holbat a neîncredere. Şi atunci am recunoscut-o imediat. Generăleasa. Femeia de serviciu generică. Protot