Zilele de 16-21 decembrie 1989 mă găseau într-un apartament de bloc dintr-un oraş de provincie care, ca multe orăşele din România epocii Ceauşescu, se confrunta, în perioada iernii, cu lipsa căldurii şi întreruperea curentului electric. În 1989, aveam 13 ani şi, copil fiind, nici prin gînd nu-mi trecea că evenimentele din decembrie al acelui an îmi vor marca în vreun fel viitoarea profesie. Acum, în 2010, îmi pot imagina că particip la editarea unui manual de istorie a României din 2061, prin realizarea unui capitol rezervat anilor ’90, deoarece consider că, odată cu trecerea timpului, patimile de tot felul dispar şi că se poate scrie relaxat, detaşat şi obiectiv, despre acea perioadă.

Politica anilor ’90

Sfîrşitul anului 1989 a oferit României şansa revenirii la valorile democratice dinainte de ocupaţia sovietică din 1944. Tradiţiile sărace în experienţe democratice au făcut ca România să nu aibă energia necesară pentru a depăşi, într-o perioadă scurtă de timp, decalajele care o despărţeau de alte state foste comuniste din Europa Centrală şi Răsăriteană (Polonia, Ungaria, Cehoslovacia). În anii ’90, România a pendulat între începuturile unei timide democraţii şi prăbuşirea sa în haos. Societatea românească a trecut prin diverse stări: de la entuziasmul provocat de sfîrşitul regimului dictatorial comunist, la teama produsă de incertitudinile viitorului, de la deschidere faţă de independenţa presei scrise, a televiziunii, a libertăţii cuvîntului, la rezistenţă faţă de orice reformă economică.

Implicarea în jocul politic al unui număr mare de partide (dintre care amintim pe cele mai importante: Frontul Salvării Naţionale-Frontul Democrat al Salvării Naţionale-Partidul Democraţiei Sociale din România, Partidul Naţional Ţărănesc Creştin-Democrat, Partidul Naţional Liberal, Partidul Social Democrat Român, Partidul Unităţii Naţionale Române, Uniunea D