Marţea, se zice, sunt trei ceasuri rele. Pentru tribun, marţea asta au fost mai multe. Pe 4 ianuarie 2011, astrele s-au configurat a răscoală şi i-au rezervat lui Corneliu Vadim Tudor o zi atât de proastă, încât imaginaţia se blochează în aşteptarea potopului de injurii pe care-l va revărsa Alcibiade săptămâna viitoare, în revista „România Mare". După 20 de ani în slujba relativizării şi a urii, cu care a semănat multe derapaje ale democraţiei postceauşiste, C.V. Tudor s-a trezit că ironia a luat dalta în mână şi i-a scrijelit pe chip formula perplexităţii: în aceeaşi zi, Vadim era dat afară din sediul pe care-l ocupa abuziv, în schimb, Marko Bela, rivalul încondeiat la rubrica „Unguri" din „România Mare", lua potul cel mare, sub forma Legii educaţiei, declarată constituţională. Probabil că o zi mai proastă pentru un orgoliu de tribun aşa sensibil la atingere nu ar putea exista.

Din păcate pentru politica şi viaţa publică românească, ziua umilirii lui Vadim Tudor a sosit prea târziu. Tot din păcate, Vadim s-a dovedit chiar şi în marţea lui ghinionistă de o indecentă consecvenţă: a mai tras o dată după el imaginea României, a călcat-o în picioare şi a azvârlit-o fără ezitare în mlaştina în care simţea că se afundă. A făcut-o în calitatea sa de demnitar al statului român, de preşedinte de partid, de europarlamentar. El, cel care a deţinut, în mod şocant, atâtea demnităţi publice, a împroşcat cu apă, cu injurii şi cu atingeri bruşte reprezentanţi ai aceluiaşi stat pe care îl reprezintă şi domnia sa la Parlamentul European. Din punct de vedere al comportamentului omului Vadim Tudor, dezbaterile care se pot deschide, inclusiv unele conduse de specialişti, sunt fără număr. Din punct de vedere al titlurilor sale oficiale, acest produs de reacţie inversă al societăţii în care trăim a reuşit, printr-un comportament de circar rătăcit în afara cortului, să dea o nouă