În vremurile comunismului, învăţam că turcii erau un popor de asupritori. Învăţam şi eram programaţi să gîndim în termeni negativi despre „acei păgîni“ care ne-au prigonit atîta amar de vreme, dar cu care, totuşi, ne-am bătut tot timpul neînfricaţi şi în faţa cărora – povesteau pe larg şi ilustrau cu poze manualele şcolare – am reuşit să ne dovedim întreaga noastră vitejie. După Revoluţie, Turcia a devenit, tot în mentalitatea generală, un rai comercial. În primul rînd, era văzută ca un soi de bazar imens, un depozit de mărfuri descoperit de cei ageri la minte, care făceau săptămînal naveta la Istanbul sau Edirne, că era mai aproape, întorcîndu-se de acolo cu pixuri, blugi sau unde făceau bişniţă cu rulmenţi.

Mai apoi, după Turcia asupritoare şi cea comercială, a apărut şi Turcia turistică. Ofertele agenţiilor de turism curgeau gîrlă, iar românii, săturaţi de vacanţele autohtone, începeau să descopere exotismul foştilor asupritori. Nu vestigiile istorice ademeneau, ci preţurile şi luxul. Hoarde de turişti au dat astfel năvala, iar spre finele anilor ’90, în vocabularul turcilor apăruseră primele texte de agăţat în româneşte. „Ce mai faci?“, „Bine“, „Bine venit“ s-au transformat rapid în „Hagi“, „Iubesc la Romania“ „Romania, frate meu“. De altfel, cele mai multe etichete puse de turci românilor se referă ori la Ceauşescu (din ce în ce mai rare, totuşi), ori la Hagi.

Ce etichete poartă însă azi turcii, înlăuntrul graniţelor dornice (sau nu) de a se deschide Europei, şi cîte Turcii există de fapt în ţara întinsă pe două continente? Pe scurt, cum arată Turcia profundă între laic şi Islam?

DE ACELASI AUTOR "Pînă şi bulgarii..." Poveşti alsaciene Schimbarea la faţă Cine hotărăşte soarta societăţii civile? Alcool doar la etaj Căutarea Turciei profunde avea să treacă atît prin zonele comerciale şi prin cele turistice din sud (întreaga coastă a Mării M