Trebuie să ai nervi tari ca să te-apuci să scrii o biografie a lui Caravaggio – nebunul nebunilor, cum îl numeau confraţii, scandalagiul cîtorva oraşe italieneşti care numai de scandalagii n-au dus lipsă, „Anticristul picturii“, cum i s-a zis şi pe vremea lui, dar mai ales mai tîrziu, cînd a fost recuperat. Trebuie să ai, aşadar, forţă, motivaţie şi curaj să îndrăzneşti să reconstitui scurta şi deliranta viaţă a unui dement genial, darămite să scrii un roman – care te poate duce unde cu gîndul nu gîndeai – despre asta. Se pare însă că mai ai nevoie şi de umorul lui Radu Paraschivescu (şi el vag demenţial pe alocuri, măcar în felul în care scriitorul vede, notează şi colaţionează expresivitatea involuntară a tranziţiei româneşti spre neant) pentru a face acest lucru. Chiar dacă (strictamente în cazul acestei cărţi) umorul negru nu-ţi poate folosi decît la relativizarea perspectivei, la simbolistica inversiunii (şi invertitului), la exasperarea sardonică faţă de timpuri şi moravuri...

DE ACELASI AUTOR Mărunte apocalipse „Un canto para la cultura” Atac la cadru O Casandră Într-un vechi articol, din 1974, despre „Lumina lui Caravaggio“, Pier Paolo Pasolini schiţa noua lume, „profilmică“, pe care Caravaggio a inventat-o: noi tipuri de obiecte, noi personaje, dar mai ales o nouă lumină „cotidiană şi dramatică“ ce a înlocuit „iluminarea generală“ a Renaşterii. Ce-l entuziasmează însă pe Pasolini – dincolo de formele excluse pînă atunci de ideologia culturală în vigoare acum trei secole – e o idee uimitoare, cea de „diafragmă luminoasă“: „O a treia invenţie a lui Caravaggio este o diafragmă luminoasă de o luminozitate artificială, care aparţine picturii, nu realităţii ce îl separă atît pe el, cît şi pe noi, spectatorii, de personajele sale, de naturile sale moarte, de peisaje. Această diafragmă care deplasează lucrurile pictate de Caravaggio într-un univers separ