Dimineaţa, ne trezeam pe la cinci. Aşa ne e bioritmul, dar atunci credeam că e obiceiul casei. Iernile grele ale anilor ‘80 ne prelungeau vacanţa multişor după Anul Nou.

Aprindeam lampa. Curentu’ se lua de cu seară şi nu se întorcea până nu se lumina zdravăn de ziuă. Bunica tricota. Pentru ea era lumina. Noi ne-am fi descurcat şi fără. Îl apuca pe ăla micu’, pe frate-meu, dorul de poveşti. De parcă nu cu ele adormise. Aşa că noi aveam poveşti de dimineaţă. De fiecare dimineaţă, nu din când în când. Acum ştiu că ele nu au acelaşi gust fără mirosul de lampă. Când râdeam prea tare sau ne mişcam prea mult în pat, ea ne spunea să ne potolim, că iar trebuie să ia de la capăt numărătoarea ochiurilor. Noi o lăsam să numere liniştită şi când părea că mai are puţin, spuneam fiecare alt număr, ca s-o încurcăm. Dar nu se supăra. Era un ritual.

Dimineaţa de Bobotează era altceva. Poveste nelungită, tricotat ioc. Sus din pat la 7,00 maxim, spălat, mâncat, dat zăpada de prin curte şi din faţa casei (asta mai târziu, că în primii ani doar ne tăvăleam de-a stânga şi de-a dreapta lopeţii mari, de lemn) şi începutul aşteptării. Venea popa cu Botezu’.

Bunicul meu nu era un om religios în sensul manifest. Se închina numai când era uimit peste măsură de ceva. Şi mai avea o vorbă, atunci când se mira: „Da’ de ce, trăi-te-ar Dumnezeu?“ Era un om bun, cald şi vesel. Nu bun. Foarte bun. Mană cerească. Îi plăcea să vadă oamenii râzând, bucurându-se. Ai fi zis că numai pentru asta trăia. Nu era deloc modest. Niciodată. Şi tot niciodată nu era orgolios. Un mare dăruitor. Cel mai mare din câţi am întâlnit eu – deşi avea în iubirea lui, căreia-i spunea în fiecare dimineaţă: „Săru’ mâna, Maria!“, o concurenţă acerbă. Omul acesta avea o voce rară. Minunată. Cânta în fiecare zi. Plus pentru noi, la cerere. La nunta alor mei nu i-au plăcut muzicanţii. I-a zis miresei: „Haide, tată,