Crin Antonescu a reuşit să înece partidul Brătienilor în smârcurile abjecţiei voiculesciene pentru a-şi asigura osanalele gorniştilor imunzi de la Antene. Partidul Naţional Liberal moare batjocorit de un personaj mediocru şi iresponsabil, dar cu ambiţii megalomane.

În unanimitate! Nu a existat nici măcar o voce în Biroul Politic al PNL care să fi făcut apel la bun-simţ, cuviinţă şi raţiune pentru a-i atrage atenţia lui Antonescu că este pe cale să comită o oroare comparabilă cu detestabila participare a lui Guţă Tătărescu în guvernul Petru Groza. Nici Andrei Marga, cu toate acreditările sale filosofice, nici Mircea Diaconu, cu remarcabilul său bun-simţ rătăcit prin politica de partid, şi nici măcar Dinu Zamfirescu, omul care i-a cunoscut pe Brătieni, nu au avut curajul să se opună acestui gest abominabil.

Când s-a format Alianţa 322, în martie 2007, Tăriceanu a avut suficientă minte să nu o formalizeze. El însuşi s-a discreditat ca om politic liberal, dar cel puţin a salvat pentru partid ceea ce americanii numesc „plausible deniability", posibilitatea de a nega în mod plauzibil un târg compromiţător. Antonescu a parafat crearea unei monstruozităţi politice pe care a avut neruşinarea să o boteze orwellian, în dispreţ faţă de inteligenţa alegătorului, „Alianţa de Centru-Dreapta". Alianţa de Centru-Dreapta cu Voiculescu este o contradicţie în termeni! Dacă PNL ar mai fi putut revendica - mai curând din inerţie decât pe temeiul acţiunilor politice şi al poziţiilor doctrinare - un loc la dreapta spectrului politic, a aşeza parodia de partid conservator al lui Voiculescu la dreapta e o jignire adusă dreptei. Are de-a face Voiculescu cu Edmund Burke, Ronald Reagan şi Maggie Thatcher cum are Patriciu cu liberalismul clasic.

În schimb, Voiculescu are legătură cu altceva. Ca şi S.O. Vîntu, Voiculescu simbolizează întreaga mizerie morală a României postdecem