"Am indraznit sa consider ca fiinta umana este templul cu ferestre si porti, in zamislirea careia sint folosite toate aceste forme, ca are in componenta sa toate cifrele, ca are un centru sau o inima. Pentru a fi vie, prin aceasta fiinta trebuie sa curga Lumina" - Liviu Ciobanu Una din prejudecatile familiare in cimpul artelor vizuale spune ca artistul exceleaza prevalent in vocabularul strict al genului sau, nu si in cel discursiv, al cuvintelor scrise sau rostite. De aici si precautiile autoreferentiale, excesive uneori. Cine ar trebui sa elucideze sensul unui proiect? Artistul insusi sau criticul invitat sa se pronunte? Daca limbajul celui dintii este frust si stingaci, discursul compensatoriu poate veni din partea teoreticianului care, se presupune, ar fi inzestrat in mai mare masura cu darul elocintei, al vorbirii placute, persuasive. Acesta din urma poate da seama cu un plus de talent oratoric despre opera, autor si, in cazuri nefericite, chiar despre sine - abstractie facind de primele doua instante. Uneori gaseste sensuri la care nici artistul nu a visat, alteori uita de autor si invoca inefabilul ca scuza pentru lipsa de proiect a acestuia sau pentru absenta propriilor idei. Sint si evenimente la care criticul este suplinit de expozant, acesta nedorind sa divulge altora sensuri inteligibile doar lui, sau nici macar atit. Care este situatia optima? Cit conteaza intentia autorului si cum ar putea fi aceasta devoalata? Mi se intimpla frecvent sa particip la vernisaje, fie ca privitor obisnuit, fie cu invitatia de a vorbi - nu neaparat din perspectiva criticului, ci din aceea a profesorului de estetica si filosofia artei. Pun, de regula, o singura conditie: ca artistul, pe cel mult o pagina, sa-si descrie proiectul - daca in mintea lui acesta este clar si explicit. Riscul, in situatia contrara, este acela de a converti neintelesurile auctoriale, vorba lui Blaga,