Partea ascunsă a aisbergului

În OBSERVATOR CULTURAL din 16-22 decembrie citim un foarte interesant articol al lui Marius Oprea intitulat „Despre vină, delaţiune, Marino, Pastior şi multă Securitate”, care, evident, pune în discuţie tema care ne obsedează, raporturile intelectualilor de renume cu Securitatea. Dincolo de câteva date noi ce ne sunt dezvăluite din dosarele de informatori ale celor doi importanţi scriitori, intervenţia lui Marius Oprea ni s-a părut remarcabilă fiindcă mută accentul dezbaterii spre ceea ce este important, dinspre vârful aisbergului spre partea ascunsă sub ape, dinspre efecte spre rădăcina răului, şi anume ofiţerii de Securitate, cei care distrugeau vieţi, cei care racolau cu o violenţă ce ducea uneori chiar la sinuciderea celor pe cale să fie transformaţi în colaboratori. Concluzia lui Marius Oprea merită să fie reţinută: „Există în toată această poveste cu informatori ceva care scapă atenţiei. Judecăţile sunt inversate. Informatorii sunt scoşi la lumină şi lapidaţi în pia- ţa publică, cu bolovani egali ca mă- rime cu prestigiul lor anterior. Despre securiştii care i-au racolat, nici un cuvânt. Aşa, încetul cu încetul, vocaţia noastră de a găsi vinovat pe celălalt este exploatată. Securitatea ne înfrânge, paradoxal, deschizându-şi secretele. Dar numai o parte a lor. Căci dosarele de cadre ale foştilor securişti sunt până astăzi inaccesibile, fiind socotite „de securitate naţională”. CNSASul a primit doar câteva, pe cele ale unor securişti din anii stalinismului şi atât. Condiţii în care nu se face, de fapt, deconspirarea Securităţii, ci doar a informatorilor ei, căci instituţia, nu-i aşa?, lucrează cu ceea ce i se dă. Şi aceste dosare de cadre nu sunt puţine – căci Asociaţia cadrelor în rezervă şi retragere din MAI număra în 2008 nu mai puţin de 350.000 de membri: foşti miliţieni, grăniceri, gardieni şi, bineînţeles, secur