În ultimul timp am întâlnit câţiva oameni în viaţa cărora există lucruri bune şi frumoase, dar pe care ei nu le pot aprecia. Mi-am amintit că mi s-a întâmplat ceva asemănător cu mulţi ani în urmă, la un seminar. Se făcea „o meditaţie de apreciere şi mul­ţu­mi­re”! Când ni s-a cerut să ne concentrăm asupra aspectelor pe care le putem aprecia în viaţa noastră, m-am trezit într-un pustiu interior, din lăuntrul căruia doar mintea nega­tivă repeta continuu: „Ce să apreciezi? Nu ai ce să apreciezi”. Mintea depăna doar lipsurile, frustrările, eşecurile, problemele şi suferinţele pentru ca restul, lucrurile bune şi frumoase ale vieţii, să rămână undeva, într-un spaţiu al minţii la care nu aveam ac­ces în acele momente. În vreme ce fe­nomenul ­de nemulţumire se petrecea, meditaţia continua şi eu conşti­en­­tizam nefirescul situaţiei. Asta m-a îndârjit şi m-a impulsionat să-mi do­resc să transced imediat mintea ne­gativă, care mă sabota în acele momente.

M-am străduit să mă concentrez asupra oamenilor buni din viaţa mea, dar pentru asta a fost nevoie să-mi iau atenţia de la frustrări, de la nemul­ţumiri şi de la ceea ce părea în nere­gulă. Am apreciat ziua care începuse, soarele care se prăvălea straşnic prin ferestre şi chiar simplul fapt că cineva îmi amintise „să apreciez şi să mul­ţu­mesc”. Am parcurs mo­men­tele în care fusesem fericită, clipele în care iubisem pe cineva şi pe acelea în care fu­sesem iubită. Le-am mulţumit în sinea mea oamenilor care mă ajuta­se­ră în momentele grele ale vieţii, celor care mă apreciaseră, celor care – prin blândeţea, bunătatea şi frumuseţea comportării lor – m-au im­pul­sionat în bucuria de a fi şi a trăi. Dacă a fost catastrofal la început să-mi iau mintea de la nefericire şi dezastru, pe măsură ce izbuteam să găsesc încă un motiv de apreciere şi mul­ţu­mi­re, devenea tot mai uşor şi mai uşor... să apreciez. Amintirile apăreau