Trecerea dintre ani aduce, de obicei, un moment de respiro în viaţa spitalelor în general, dar şi în serviciile de Pneumologie româneşti. Din nefericire, dacă acum trei ani consideram că umplerea şi prezenţa într-un număr mare a bolnavilor în secţiile de Pneumologie era un accident, în anii următori repetivitatea acestui fenomen m-a convins că putem vorbi de ceva mai mult. (...)

Trecerea dintre ani aduce, de obicei, un moment de respiro în viaţa spitalelor în general, dar şi în serviciile de Pneumologie româneşti. Din nefericire, dacă acum trei ani consideram că umplerea şi prezenţa într-un număr mare a bolnavilor în secţiile de Pneumologie era un accident, în anii următori repetivitatea acestui fenomen m-a convins că putem vorbi de ceva mai mult. Un clişeu radiografic al spitalului unde lucrez şi care poate fi foarte bine suprapus peste multe din secţiile de specialitate din ţară îmi revelează în primul rând categoria de pacienţi cu care ne confruntăm. Aici am observat că există mai multe subgrupe de bolnavi. În primul rând, sunt marile sau eternele urgenţe: hemoptizii, pneumotoraxuri, tuberculoze severe, bronhopneumopatii cronice obstructive în plină exacerbare, infecţii respiratorii acute. Media acestora nu înregistrează un excedent vizibil, comparativ cu anii anteriori. Şi totuşi, aceste internări dezvăluie imagini dezarmante despre nivelul educativ al populaţiei româneşti. Frecvent apar cancere pulmonare descoperite tardiv, după luni de simptomatologie frustă, dar fără a fi sesizată corect de cel în cauză. Vestea despre acest diagnostic la sfârşit de an bulversează nu doar suferindul, ci şi familia. Apoi, clasica tuberculoză „de război“, nu rareori în postura de recidivă la pacienţi care au avut un astfel de diagnostic în trecut şi care au beneficiat de tratamente aplicate corect fie pe toată perioada indicată, fie doar parţial pe i