În anul 1969, Hench a descoperit că sticlele silico-calco-sodice care conţin 6% oxid fosforic se pot lega de ţesuturile vii. Compoziţia astfel rezultată se numeşte biosticlă. Aceasta poate fi gândită ca o sticlă uzuală modificată, care conţine mai puţină silice decât sticla de geam, dar aproape de două ori mai mult oxid de sodiu şi calciu având, în acelaşi timp, şi un conţinut de oxid fosforic. (...)

În anul 1969, Hench a descoperit că sticlele silico-calco-sodice care conţin 6% oxid fosforic se pot lega de ţesuturile vii. Compoziţia a Publicitate stfel rezultată se numeşte biosticlă. Aceasta poate fi gândită ca o sticlă uzuală modificată, care conţine mai puţină silice decât sticla de geam, dar aproape de două ori mai mult oxid de sodiu şi calciu având, în acelaşi timp, şi un conţinut de oxid fosforic. Când biosticla este inserată în ţesutul viu, se formează un gel silicatic pe suprafaţa acestuia, printr-o reacţie de schimb ionic între sticlă şi fluidele înconjurătoare din corp. Tocmai această reacţie „ciudată“ i-a îndemnat pe cercetători să studieze posibilitataea folosirii biosticlei în tratarea unor boli neoplazice. Tratamentul cu radiaţii β şi δ în bolile neoplazice ale organelor interne constituie o problemă importantă a cercetărilor medicale. Iradierea la locul organelor interne are câteva avantaje faţă de iradierile din surse externe: mai multă iradiere locală, mai puţină deteriorare a ţesuturilor sănătoase, doză înaltă de iradiere, scurtarea duratei de tratament şi mai puţin disconfort pentru pacient. (...) Mai multe detalii în ziarul nostru, Viaţa medicală.

În anul 1969, Hench a descoperit că sticlele silico-calco-sodice care conţin 6% oxid fosforic se pot lega de ţesuturile vii. Compoziţia astfel rezultată se numeşte biosticlă. Aceasta poate fi gândită ca o sticlă uzuală modificată, care conţine m