Săptămîna aceasta s-au împlinit cinci ani de la dispariţia scriitorului Sorin Stoica (n. 27 iulie 1978 – m. 6 ianuarie 2006).
“Dacă soarta mă va aduce vreodată faţă în faţă cu Gorzo, ăla cu expoziţia cu preşedinţii României găuriţi de un penis supradimensionat, ăla cu Catedrala Neamului făcută din slănină, dacă ne vom întîlni zic, o să-i sparg capul. În felul acesta, voi înfăptui un act artistic extrem de subtil. Îi voi frige o cărămidă în cap, după care un cap în gură va desăvîrşi actul artistic. Scandalagiu cum e şi ipocrit pe deasupra, probabil mă va felicita pentru inspiraţia de a sfărîma nişte tabuuri. Pentru libertatea extraordinară pe care o am. Apoi îi voi înfige un şut în ţurloaie şi, printre urlete, presimt că voi auzi, yeah, man, cool! Artă fină bizantină! Începe să-mi fie o silă de artiştii ăştia de nu mai ştiu ce să zic. Abia cînd o iei razna şi te crezi artist, devii un prost jalnic. Ce face Gorzo ăsta acum şi se laudă ca un nesimţit e mult sub caricaturile lui Mardale de la începutul anilor `90, caricaturi în care Ştefan cel Mare avea o erecţie nepotrivită în timpul nu ştiu cărei ceremonii. Caricaturi în care voievozii vorbeau firesc şi asta mă făcea să mă tăvălesc pe jos de rîs. Gorzo ăsta nu e decît un defazat! 20 august 2005” - Sorin Stoica, Jurnal (Editura Polirom, 2006).
Da, sînt defazat. Pentru că nu i-am răspuns lui Sorin Stoica cînd am fi putut intra în dialog sau în conflict sau într-un exerciţiu polemic... Poate ar fi trebuit să-i răspund cînd mai era timp, cînd mai aveam amîndoi timp – dar pe vremea aceea nu m-a întrebat nimeni.
Jurnalul lui mi-a plăcut de la primele pagini. O carte scrisă din prima, născută ca un crochiu, ca o schiţă, cu anumite imperfecţiuni, nu voite, nu căutate, normale. O normalitate cu un gust clar, neamestecat, un personaj pe care îl simţi la fel de la un capăt la altul, puternic, intens, uneori s
