A aşterne uitarea peste înaintaşi şi faptele lor înseamnă a torpila chiar fundaţia, riscând să se clatine totul. Prezentul şi viitorul nu se pot aşeza pe particule de praf, pe acestea le spulberă vântul şi te trezeşti că şi planurile pentru vremea ce va să vină sunt la fel, frunze dezorientate în calea palelor de vânt. Prezentul şi viitorul nu se pot sprijini decât pe pământul având ca armătură oasele bunicilor, oasele înaintaşilor cu lucrarea lor.
Doar aşa se temeiniceşte o ţară, doar aşa e în stare să meargă înainte un neam. Din păcate, în ultima vreme s-au ridicat la cer mari români care au dat sprijin sufletului, minţii şi eficienţei neamului românesc. Să le readucem des numele pe buzele poporului român, fiindcă asta asigură marşul spre mai bine. Fără amintirea înaintaşilor de seamă, fără să-şi dea seama, poporul bate pasul pe loc, dacă nu cumva face chiar pasul înapoi. O inimă mare a poetului Adrian Păunescu a fost tocmai slă-biciunea de inimă care l-a ridicat la ceruri.
Ca atunci când strângea în fiecare seară zeci de mii de oameni în plin entuziasm la spectacolele Cenaclului Flacăra şi acum l-au petrecut spre ţintirim mii, sute de mii, milioane de români. Între atâtea şi atâtea, Adrian Păunescu a redeşteptat în oameni dragostea de ţară, a invitat la plecăciunea meritată faţă de părinţi şi a făcut din poezia de calitate un bun al mulţimilor. E greu să alegi câteva strofe dintr-o operă literară de mare zbor. Cu toate acestea, iată câteva versuri din poezia „Apel de cărturar”, scrisă de Adrian Păunescu pe drum, cum îi era soarta, pe drumurile ţării în 1984. „S-au adunat necazuri mari pe ţară/ Şi păsările negre se rotesc/ De parcă ar aştept-o să şi moară/ Şi să stingă neamul românesc./ Acum, ca-n magica fatalitate,/ Ce ne-a însoţit nimicitor mereu,/ Nu ştiu de ce ni se întâmplă toate/ Şi, Doamne, apără poporul meu./ Nevoile ne trag de steag s
