Românii sunt capabili să reînvie din propria cenuşă... Ei şi numai ei - asemenea Păsării Phoenix, sunt în stare să calce peste moartea impusă de un regim politic nesănătos, pentru a renaşte, de dragul vieţii. Am cunoscut români care au trăit experienţa de neuitat a disperării din cauza sărăciei, muncind din greu în propria ţară, fără a se alege cu ceva. Erau, pe dinăuntru, striviţi. Între a rămâne aici, pentru a-şi sluji propria cădere sau pentru a trăi în compromis, au ales dezrădăcinarea. Unii, definitivă, alţii, temporară...

Supuşi, muncitori, tăcuţi - adevăraţi campioni ai... voluptăţii tăcerii, în timpul comunismului - mulţi au trecut de la etapa solidarităţii de masă la cea a sufocării în masă. Iar după două decenii de libertate totală - experienţă intens consumată când la cald, când la rece - mulţi români se pot lăuda astăzi că le-a fost hărăzit să devină, pe termen neverosimil de lung, o invidiată metaforă a supravieţuirii. Şi fiindcă unora dintre ei, circa două milioane, nu le-a mai ajuns aerul, au plecat şi pleacă, încă... pentru a se lămuri ce e cu secretul sufocării în mediul autohton.

Migraţie, pur şi simplu, sau plăcerea aventurii?!

Prea puţin analizat, fenomenul migraţiei masive a românilor, după '90, şi mai abitir în ultimii ani, ar fi trebuit să dea de gândit mai marilor ţării, însă "aspectul" este tratat, deloc surprinzător, cu tăcere încurajatoare. Ba chiar susţinut după formula tacită "Hai, scutiţi-ne de prezenţa voastră!". Nimeni nu a migrat, însă, şi nu migrează de dragul aventurii. Viaţa, într-o lume străină, departe de familie, nu prea se întâmplă să plutească peste parfumul rozelor. Eşti alungat, insultat, umilit, desconsiderat... Iar tu, "fugarul", disperatul refuzat în propria ţară, îţi doreşti să fii preţuit. Pentru tine însuţi şi pentru ai tăi care te aşteaptă, măcar cu o pâine. Cine nu a gustat pâinea amară a dezrăd