În ciuda ţinutei de acalmie politicoasă, filozofii sunt naturi irascibile cu aplecări beligerante. O undă de răzvrătire le hrăneşte orgoliul, încărcîndu-le ochiul cu umoarea agresivă a imboldului critic.
Cine gîndeşte se răfuieşte, motivaţia stînd în înfrîngerea adversarului cu ajutorul elocvenţei. De aceea, a fi filozof e a fi reactiv sub unghiul vigilenţei ostile, întreaga atenţie concentrîndu-se în atacarea preopinentului. Deschizi o carte ca să-i găseşti punctul vulnerabil şi citeşti un autor ca să-i afli greşeala. Sub aparenţa discernămîntului sobru cu care analizezi o temă se ascunde o vînă marţială de esenţă pedepsitoare. Cine nu se supune acestei ecuaţii se va simţi în filozofie ca un intrus căzut în mijlocul unor canibali culţi.
Cazul lui Mircea Flonta e patognomonic pentru alura spiritului care îşi converteşte agresivitatea în luciditate critică. De fapt e exemplul spectaculos al unui intelectual care îşi îndreaptă cruzimea în două direcţii: spre autorii pe care îi comentează şi spre amorul propriu. Pe scurt, Mircea Flonta îşi este sieşi ostil, neîngăduindu-şi nici o remarcă maliţioasă care să nu fie sprijinită pe un argument. Un exeget care se supune unei cenzuri drastice din dorinţa de fi, faţă de sine, tot atît de crud ca faţă de ceilalţi. Rezultatul este aerul impasibil cu care trece sub lupă fiecare autor asupra căruia se opreşte, minei reci adăugîndu-i-se asprimea unui jargon analitic pe care îl mînuieşte cu mişcări sigure.
De aceea, profesorul Flonta scrie despre darwinism cum scrie despre creştinism, cu rigoarea rece a unui comentator care, interzicîndu-ş i preferinţele sau simpatiile, caută calităţile sau cusururile doctrinei. Pare un exeget de limfă scorţoasă care nu e animat de cauze personale, ci de o voinţă draconică de a înţelege. Urmarea este adecvaţia la obiect şi fidelitatea de nuanţă cu care îşi înf
