Motivele pentru care nimeni nu-l iubea pe băiatu’ Nicu erau mai multe, dar noi, copiii, nu-l pri­meam la fotbalul cu mingea de câr­pă, fiindcă azvârlea din pi­cioa­re aiurea şi ne cotonogea. Băiatu’ Nicu locuia într-un bordei, care nu părea chiar bordei, deoarece grădina de zarzavat a maică-sii nu se găsea, ca la toată lumea, în spa-te­le casei, ci la stradă. Într-un car­tier de paiantă şi chirpici, un bordei e un stigmat. E dovada că nici casele de chirpici nu-s cine ştie ce, că-s tot un fel de n-ar mai fi. Bă­iatu’ Nicu era complet descentrat din cauza lui taică-său, care era si­fi­litic. Nu sifilisul bătrânului, de no­torietate în port şi-n tot oraşul, îi ţinea la distanţă pe mahalagii şi pe mahalagioaice de ai lui Nicu şi nici cocioaba lor, abia răsărind dintre buruieni şi vrejuri de fasole, ci ideea că băieţilor şi fetelor din ve­cini, născuţi cu o mână mai scur­tă sau cu o căpăţână mai mare, tot de la vreo boală ruşinoasă de-a părinţilor li se trăgea. Ce mai încolo, încoace, neamul lui Nicu ne stătea în gât la toţi, mari şi mici. Când tata ne-a adus vestea că bă­iatu’ Nicu s-a făcut boxer, mama a zis: "Ce bine de el. Dar şi de noi e bine". Asta voia să însemne că ni­meni nu venea pe lume fără un rost şi că, găsindu-şi unul ca Nicu o slujbă, era hotărât că şi copiii în­tregi la trup şi la minte n-aveau să ră­mână pe drumuri, "fără salar". Pe vremea aceea, la Brăila, boxul era o meserie. Cât despre băiatu’ Nicu, o schilodire în plus sau nişte pumni în cap n-aveau cum să-i dă­u­neze. De fapt, băiatu’ Nicu nu era infirm, în sensul că i-ar fi lipsit ceva. Dimpotrivă, avea câte ce­va în plus. Braţe mai lungi ca la alţii, picioare mai groase, un gât de taur, nu de om, două labe cât caz­malele. După primul meci al bo­xerului Nicu am fost fericit. Ceea ce la fotbalul cu mingea de câr­pă era un dezavantaj, în ring era o nebunie. Nicu lovea la în­tâm­plare, ca o maşinărie