"Nu există călătorie ce nu traversează frontiere – politice, lingvistice, sociale, culturale, psihologice, chiar şi pe cele invizibile ce despart un cartier de altul din acelaşi oraş, cele dintre persoane, cele întortocheate din interiorul nostru care ne împiedică drumul spre noi înşine.

A trece frontierele; dar şi a le iubi – întrucât delimitează o realitate, o individualitate, îi dau formă, salvând- o astfel de ceea ce este indistinct – fără, însă, a le idolatriza, fără a le preface în idoli ce pretind sacrificii de sânge. A le şti flexibile, provizorii şi trecătoare, precum corpul uman, şi de aceea demne de a fi iubite; muritoare, în sensul de supuse morţii, precum călătorii, nu prilej şi cauză a morţii, cum au fost şi sunt de atâtea ori.

A călători nu înseamnă doar a merge de partea cealaltă a frontierei, ci şi a descoperi că ne aflăm de fiecare dată şi de cealaltă parte. […] Când eram copil şi mergeam la plimbare în Karst, la Triest, graniţa pe care o vedeam foarte aproape era de netrecut – cel puţin până la ruptura dintre Tito şi Stalin şi până la normalizarea raporturilor dintre Italia şi Iugoslavia – din cauza Cortinei de Fier ce despărţea lumea în două. În spatele acelei frontiere se aflau deopotrivă necunoscutul şi cunoscutul. Necunoscutul, deoarece acolo începea inaccesibilul, străinul, ameninţătorul imperiu al lui Stalin, lumea din Est, atât de des ignorat, temut şi dispreţuit. Cunoscutul, pentru că acele teritorii, anexate de Iugoslavia la sfârşitul războiului, făcuseră parte din Italia; fusesem de mai multe ori acolo, erau un element al existenţei mele. Una şi aceeaşi realitate era deopotrivă misterioasă şi familiară; când m-am reîntors pentru prima dată, a fost în acelaşi timp o călătorie în necunoscut şi în cunoscut.

Fiecare călătorie implică, mai mult sau mai puţin, o experienţă asemănătoare: cineva sau ceva c