Universităţii Craiova i s-a spus “O iubire alb-albastră”, evocîndu-i-se culorile. Albul sugera optimism şi puritate, albastrul, oricum subaltern, putea însemna seninul cerului. Astăzi echipa a regresat, tatonînd mahalaua clasamentului. Combinaţia cromatică s-a inversat. Începe cu albastrul, împrumutînd culoarea ce prefigurează un dezastru.

Echipă cu sens şi culoare

Craiova s-a aliniat după anii ‘60 echipelor hotărîte să le ţină la respect pe Steaua şi pe Dinamo, două cluburi departamentale potente, favorizate de regimul politic. Împletind calitatea jucătorilor luaţi abuziv din curtea altora, cu sprijinul politic, cele două bucureştene cocoţate în vîrful piramidei au scris apăsat o istorie bogată. Contestată uneori de aspirante merituoase la şefia ierarhiei, cum ar fi Rapid, UTA, Petrolul sau Craiova.

Bănia a fost un leagăn al talentelor fotbalului nostru în care şuiera perfectul simplu. Avea şi ea un spate politic, pe Ştefan Andrei, perceput mai mult ca un justiţiar decît un abuziv. Răvăşind ierarhiile clasice, Craiova a cîştigat campionate şi cupe, impunînd respect şi în plan continental. Antrenori nu numai capabili, dar şi fermecători, jucători de soi, un oraş entuziast, un stadion gigant copleşeau fotbalul nostru, dîndu-i sens şi culoare.

“Oblemenco avea umor, dar şi prăbuşiri melancolice”

Dintre fotbalişti m-aş opri doar la Oblemenco şi Balaci dintr-o listă lungă de oameni talentaţi şi dăruiţi. Despre Oblemenco, a cărui statuie străjuieşte tristă o arenă golaşă, căzută în paragină, reiau nişte vorbe ale mele mai vechi aşternute pe hîrtie după dispariţia prematură a golgeterului: “Nelu Oblemenco a fost unul dintre marii boieri ai fotbalului românesc. Era deştept şi educat, era sensibil, dar şi aprig cînd era cazul, avea umor, dar şi prăbuşiri melancolice cînd pipăia prostia din jur. Ca fotbalist era un fel de baros îmbrăcat în boran