Trăiesc de mai mult de trei decenii în Statele Unite şi, între familie şi munca de la spital şi facultate, am puţin timp pentru călătorii. Deşi New York e locul în care mi-am petrecut peste jumătate din viaţă, mă simt mai legat de un oraş în care pot exista doar atâta vreme cât reuşesc să rămân ancorat în trecut. Când dorul de casă devine greu de suportat, merg la Bucureşti pentru câteva zile, să-mi revăd prietenii şi să bat străzile copilăriei. Plec febril şi mă întorc deprimat. Aşa m-a găsit, în 2007, o invitaţie de a participa la un congres medical în România, pe care am acceptat-o ca o oportunitate de a observa de aproape efortul colegilor mei de a intra în circuitul universal al valorilor ştiinţifice. (...)

Trăiesc de mai mult de trei decenii în Statele Unite şi, între familie şi munca de la spital şi facultate, am puţin timp pentru călătorii. Deşi New York e locul în care mi-am petrecut peste jumătate din viaţă, mă simt mai legat de un oraş în care pot exista doar atâta vreme cât reuşesc să rămân ancorat în trecut. Când dorul de casă devine greu de suportat, merg la Bucureşti pentru câteva zile, să-mi revăd prietenii şi să bat străzile copilăriei. Plec febril şi mă întorc deprimat. Aşa m-a găsit, în 2007, o invitaţie de a participa la un congres medical în România, pe care am acceptat-o ca o oportunitate de a observa de aproape efortul colegilor mei de a intra în circuitul universal al valorilor ştiinţifice.

Obişnuit cu atmosfera dezbaterilor permanente de la congresele la care particip aici, m-a surprins de la început cât de firav era dialogul dintre vorbitori şi audienţă. Am realizat repede că rolul principal era jucat de o duzină de profesori, care-şi informau colegii despre rezultatele studiilor prezentate la reuniunile recente ale societăţilor cu acelaşi profil din Europa şi America de Nord. Aceiaşi oameni erau cei care co