Invitîndu-mă să particip la simpozionul dedicat centenarului lui Sebastian organizat de Universitatea Ebraică, Leon Volovici mi-a îndeplinit visul, pe care nu îl mai credeam realizabil, de a vedea Ierusalimul. Iar apoi Monica şi Avi Finkenthal m-au dus într-o adevărată călătorie iniţiatică prin locurile sfinte. Dar şi cu popasuri la colonia sătească de pictori a lui Marcel Iancu sau la Teverya – pe malul lacului unde vieţuieşte „peştele sfântului Petru“ – într-un colţ conservat de Europă Centrală, la Café Kapulsky, cu ştrudel à la mode.

La simpozion, am avut, cred eu, o intervenţie documentată, dar pentru a cărei variantă finală am simţit nevoia să mă documentez suplimentar. Pentru această comunicare la colocviu, trebuie să spun mai întîi că am recitit întreaga operă a lui Sebastian, precum şi exegeza dedicată scriitorului. Cu ocazia asta am avut o neaşteptată surpriză. Receptarea lovinesciană şi postlovinesciană a fost substanţială şi exactă. În realitate, însă, Sebastian nu a recunoscut niciodată public sau în Jurnal valoarea cronicilor pe care i le-au dedicat Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu şi Pompiliu Constantinescu. În schimb, remuşcările faţă de E. Lovinescu transpar numai în corespondenţa lui pariziană către Camil Baltazar. Iar eseurile altor postlovinescieni – Radu Stanca şi I. Negoiţescu – Sebastian n-a mai apucat să le cunoască decît parţial. Spre deosebire de acest tip de receptare, aceea propriu-zis postumă, începînd cu jumătatea deceniului al şaselea, i-a mistificat şi desfigurat treptat profilul, transformîndu-se pînă la urmă într-un fel de plată cofetărie exegetică. Cu atît mai mult cu cît această receptare postumă a răsturnat din pornire centrul de greutate al creaţiei sebastianice, trecînd, fie cu precauţie, fie cu superficialitate, peste partea prozastică şi eseistică, pentru a-i scoate în faţă dramaturgia, adică partea cea mai