De câtă cenuşă mai avem nevoie să ne punem în cap înainte de a ne apuca de treabă?

Episodul Schengen din zilele acestea mi-a umplut paharul răbdării tot citind lamentaţii de genul „nu merităm”, “nu suntem în stare”, „avem o clasă politică varză”, „ toţi românii fură” , „suntem săracii Europei, vai de noi”, „să ne dea alţii, să ne guverneze alţii”. Dincolo de eroarea generalizărilor, eu cred ca am intrat într-un halou de lamentări, deloc sănătos. Avem o stimă de sine la genunchiul broaştei. Televiziunile şi presa în general ne repetă zilnic aceste lucruri în mod obsesiv încât am început să credem ca suntem neputinciosi. Au motivele lor. Motive financiare şi care ţin de jocul de putere pe care-l fac.

Am dat dintr-una într-alta. În epoca de aur ne credeam buricul pământului iar acum ne credem pleava pământului. Nu suntem nici una nici alta. Suntem doar o societate niţel debusolată, cu bunele şi cu relele ei. Vorba lui Andrei Pleşu: nici aşa, nici altminteri.

Aşa cum suntem, facem parte din Uniunea Europeană, adică dintr-unul dintre cele mai selecte cluburi din lumea asta. Suntem un popor numeros în comparaţie cu majoritatea vecinilor noştri, aveam ce-a de-a şaptea mare capitală europeană. În istoria modernă ne-a ieşit aproape tot ce ne-am propus, dacă ar fi să ne comparăm măcar cu sârbii. Chiar asa, nu ne-a mai ramas un dram de mandrie? Generatia noastra e chiar asa de lamentabila in comparatie cu generatiile lui Kogălniceanu, Rosetti, Ionel Bratianu, Vaida-Voievod si Maniu? Acestea sunt generaţiile de geniu cărora le datorăm enorm, cu mult mai mult decât tuturor voievozilor medievali la un loc! Dar noi ce facem astazi?

Da, ştim de la Dinicu Golescu încoace că primul pas pentru modernizare este conştientizarea înapoierii prin comparaţiei cu cei avansaţi. Dar ce facem cu privire la acest lucru? Continuăm să ne otrăvim sufletele cu mesaje de genu