Cum se procedează când nu mai e nimic de pierdut: sărăcia, nevoile şi neamul revin din nou în prim-plan.

Ceea ce era cândva putred în Danemarca s-a întins ca o molimă peste tot. Unii îi spun criză. Aici, în România, îi zicem în toate felurile. Mai nou, ne-a sărit muştarul că europenii s-au săturat de noi (ori n-au găsit pe cine să refuleze) şi nu vor să ne vadă în Spaţiul Schengen. Însuşi preşedintele a avut ieşiri televizate neaşteptat de violente, spunând pe nume ceea ce practic ştie toată lumea: că ne-a costat enorm aderarea la UE şi că acum, când nu mai avem ce vinde şi nici cu ce cumpăra, ni se întoarce spatele.

Pentru cetăţeanul de rând n-o fi mare pierdere amânarea intrării în zona europeană scutită de controale vamale la frontiere. Vameşii şi poliţiştii de frontieră vor putea cotrobăi în continuare în voie prin sacoşe, iar asta înseamnă doar nişte timp pierdut. Mai complicat este pentru transportatori; la ei controlul durează mai mult şi asta poate strica anumite socoteli. Dar cui pe cui se scoate: verificările pot fi făcute la fel de atent şi pe sens invers, asupra a orice vine din UE, nu-i aşa?

În afară de o încununare glorioasă în numele unor eforturi deloc uşoare, mai înseamnă ceva Acordul Schengen? Aşa stând lucrurile acum, adică tensionate, probabil că europenii vor vedea reacţia unui stat membru UE care nu are nimic de pierdut. Condiţia pentru guvernul de la Bucureşti este să fie stăpân pe argumente şi să fie limpede şi concis în exprimare. Măcar la asta să-i fie de folos "antrenamentul" făcut cu poporul român în explicarea şi aplicarea măsurilor de austeritate.

Ar fi necesar şi un lobby susţinut în capitalele sceptice, dar ne putem baza pe coeziunea politică extrem de precară ce marchează de atâţia ani viaţa politică în România? Dacă ar fi existat mai multă unitate, criza ar fi rămas de mult în urmă, iar UDMR n-ar fi avut oca