Tradiţiile, obiceiurile au guvernat întotdeauna lumea satului. Respectate cu sfinţenie, ele s-au născut din credinţele strămoşilor, dăinuind şi astăzi în conflict adesea cu religia oficială, dar pline de viaţă şi de înţeles, de fapt, mărturii elocvente de autenticitate etnică a neamului nostru latin.

Pătrundem în lumea satului, în lumea în care tradiţiile şi obiceiurile respiră prin fiecare colţ. Lumea privea lucrurile, le analiza prin prisma lor. Odată cu începerea noului an, o legitimă nădejde de mai bine punea stăpânire pe sufletele oamenilor. Urările nu aveau altă menire decât aceea de a răspunde acestei speranţe omeneşti de mai bine. Era un fel de excelsior ce-l încearca pe fiecare la apusul anului vechi şi naşterea celui nou, căci atunci, în acea noapte magică, destinele se răspândesc, se aştern întâmplările pentru un an nou.

Dar pentru că anul nu are grai pentru a-i vorbi omului, pentru a-i şopti aşa în treacăt ce şi ce din întâmplările, necazurile, bucuriile pe care le va avea, aşa cum în vechime oracolele potoleau această curiozitate, omul caută să fure el singur, pe cât se poate, din secretele anului.

În satul oltenesc de odinioară

Aşa erau ei, acestea le erau credinţele sfinte, iar viaţa lor curgea după aceste canoane nescrise. La Bobotează, fetele dormeau cu busuiocul de la preot sub cap, ca să-şi vadă ursitul în vis.

Apoi, ca să vadă ce fel de izbândă vor avea în viitorul an, luau două oale, una plină şi alta goală. Flăcăul ce vrea să-şi ştie norocul se duce în colţul odăii şi cu dosul spre masa cu oale. Alţii îi astupă urechile ca să nu audă de câte ori apa trece din oală. Apoi, după ce operantul strigă „gata“, se prezintă flăcăul şi pune mâna pe oală, ambele fiind acoperite de mâinile celui care lucrează. Dacă nimereşte oala cea mai goală, râsul nu se mai isprăveşte şi glumele de tot felul îl scot aproap