Rînduri de sîmbătă, aşa. Tocmai am mai văzut două episoade din “În derivă” şi am concluzionat că-mi place serialul, îmi plac şi Iureş în el, şi Dinulescu, şi alţi cîţiva. Şi din reflex am pus şi eu România şi Europa pe canapea. M-am contaminat de atîta “în derivă” şi am citit analize ştiri de săptămîna asta în cheie psihologică. Să încercăm un soi de terapie de cuplu.

Am citit tot felul de materiale din ziare serioase despre Ungaria, preşedinta Europei, şi timidele atenţionări ale lui Barroso în conferinţa comună cu Orban. E un precedent extrem de periculos, această neputinţă a oficialităţilor UE, de a fi tranşante în chestiunea acelei legi a presei.

Aşa a arătat prima pagină a unui ziar din Ungaria… Îmi amintesc discuţiile de anul trecut din CSAT şi aş spune că era să fim avangardişti de-a dreptul.

Financial Times vede un război în bloc al Estului cu vestul. Dar situaţia e mult diferită atunci cînd trecem dinspre România înspre Polonia-Ungaria. Ieşirile lui Baconschi cu ameninţări de negociere dură sau mult mai şemecherele ameninţări ale preşedintelui direct la portofelul franco-german au o singură mare problemă: vin după o politică lungă şi incoerentă de plecăciuni în faţa Vestului. Ce Vest?

Aici intervine pasul al doilea. Plecăciunile noastre au fost mai ales proamericane. Proeuropene au fost înţelegerile economice. Şi cu SUA, şi cu UE a fost dragoste pe bani. Dar cu primii a fost şi o dragoste “filozofică”, a fost o deplină comuniune cu credinţa în concurenţă sălbatică, cu suspiciunea faţă de tot ce însemna “stat”. Iar asta le-a convenit europenilor pentru că ne puneam la picioarele lor fără pretenţii atunci cînd abordam o astfel de învăţătură dură de discipol neoliberal care vrea să înveţe cum să se autodistrugă creativ. Să vîndă tot ieftin şi politic. Să-şi disturgă infrastructura pentru că nimic din ce manageriază statul nu e bun