"Dumnezeu vrea ca omul sa fie fericit"

Departe de lumea dezlantuita, la poalele Muntilor Fagaras, se inalta zidurile batrane ale manastirii Sambata de Sus, ctitorita de domnul martir Constantin Brancoveanu. Locul acesta, pe care parintele Arsenie Boca l-a transformat intr-o "bulboana spirituala", a fost strajuit, pana in urma cu cativa ani, de un alt urias al monahismului romanesc - parintele Teofil Paraian, supranumit si duhovnicul bucuriei. Cineva l-a asemanat, folosind o metafora a lui Nichifor Crainic, cu un "hohot de lumina". Asa si era. Desi orb, chipul i-era acoperit mereu de un zambet luminos, sustinut si de umorul taranesc, gata sa se reverse peste cei care il ascultau. Erau calitati innascute ale firii sale robuste, intregite de har.

Intalnirea

I-am calcat pragul chiliei in urma cu ani buni, cu gandul sa ii iau un interviu. O prima intalnire ce mi-a ramas intiparita pana astazi, in minte si suflet, pecete calda a unei personalitati de exceptie.

Era dimineata, devreme, cand geana de lumina a rasaritului nu razbea deplin peste zimtii albastri ai Fagarasilor. In manastire, nici tipenie de om. O liniste aspra, de piatra. Aerul, de o puritate nepamanteana, scursa parca din cerul adanc al diminetii de munte. Era o atmosfera ireala, de vazduh coborat pe pamant. La ora aceea, parintele isi incepea urcusul zilei. Peste toropirea firii, el isi asternea rugaciunea.

Parintele - lumina De indata ce mi-a deschis usa chiliei m-a strans in brate. Indelung, desi nu ne cunosteam. Parca eram fiul sau intors dintr-o calatorie care se prelungise anormal. Poate ca asa si era. Nu stiu cat a trecut. Stiu doar ca, intre timp, am inceput sa simt caldura inimii parintelui. Ma puteam adaposti in acea inima. Nu imi era nicicum straina, desi era prima noastra intalnire. Dar ea era deja pregatita sa ma primeasca, antrenata ca sa-mi ofere