* Tasad, un sat mare, aflat la doi pasi de Oradea si de hotarele Occidentului. Un sat cu obarsii dacice, in care se crede si astazi ca sufletele mortilor se pot intoarce, la modul cel mai concret, printre vii. Atentie: urmeaza intamplari cutremuratoare. Povesti desprinse parca din epoci ancestrale sau din filmele de cosmar. Dar care dovedesc toate, pana la urma, un lucru foarte simplu: ca dincolo de moarte mai este, totusi... "ceva" *
Viorel, mortul cel harnic
Acum vreo 40 de ani, lui Ecaterina Mihaiului din Tasad i-a murit omul. S-a dus undeva in padure dupa lemne si, din cauza c-a obosit, a facut "aprindere la creier" si-n cateva zile a fost mort. Barbat tanar, om foarte bun la suflet. Si-l chema Viorel. Dar a murit nepregatit pentru moarte. Nevasta il indragea si Viorel o iubea. Aveau trei fete impreuna. De obicei, pe aici, prin satele astea vechi bihorene, oamenii cu inima curata isi presimt macar un picut dinainte sorocul. El insa nici nu se gandea la asa ceva. "A murit cu banat", ca n-ar fi trebuit inca. A "banit de fete" si de nevasta lui, adica i-a fost mila sa le lase asa, prea devreme. Astfel ca, printr-o tainica putere a sufletului sau insetat..., s-a intors langa ele. Aparea serile. Si era trist, altfel decat cand era viu. Dar se ivea. Ecaterina si fetele il vedeau afara, in usa grajdului, imbracat la fel ca-n ziua inmormantarii, intr-un costumas cenusiu, cam ponosit si cam stramt la maneci. Asa venea el. Si ii zicea Ecaterinei: "Catita mea...", cu privirea indurerata. "Catita mea, sa ai grija de fetele noastre..." Apoi se apuca de treaba prin poiata, de parca nici n-ar fi fost plecat. Aveau doi boi mari si el le dadea apa pana ii satura. Dadea si la cal. Inchidea "istalau'" (grajdul) c-un drug. Mergea si taia lemnele, tot asa absent, cu capul in pamant, pierdut cumva. Uneori, noaptea, ele auzeau in bucatarie "traoanca-troanca", bli
