"Ti-l mai amintesti pe Tomita, matucul sur al matusii Irina?
L-am gasit mort in ulita, a treia zi dupa inmormantarea ei. N-a mai putut sa traiasca, asa de mult a iubit-o. S-apoi, o sama de oameni spun ca animalele n-au suflet. Ba au, mai mult decat unii dintre ei", zice fratele meu mai mic, Aurel, venit pana acasa, de Peste Deal.
Caut in minte acest episod atat de important si nu gasesc decat banda goala. Dar deodata mi-l amintesc pe Tomita si ma bucur din cale-afara. Mi-l amintesc viu, instalat in patul meu. Asta s-a intamplat in ultimele saptamani de viata ale matusii.
Matusa Irina, batrana si bolnava, neavand copii, s-a mutat la noi, impreuna cu Tomita. Vorbea cu el toata ziua, dormeau impreuna, mancau impreuna, se iubeau cum n-ai mai vazut. Si au trait la noi fericiti, vreo opt-noua ani. Locul de dormit al lui Tomita era la picioarele ei, ca picioarele o dureau si el voia s-o vindece. "Ii cald ca un cuptioras", zicea matusa.
Cand, intr-o seara, m-am trezit cu el in pat, am ramas uimita si am chemat-o pe mama sa vada. Mama s-a speriat: "Vai de mine si de mine, ma tem ca amu a muri matusa, ca matu' are presimtiri, nu sta langa un om ce trage sa moara! Stiu de la mama batrana. Mutarea matului nu-i semn bun, ii de meresan (semn rau). N-as vrea sa moara, Doamne, feri!". Mi se parea ciudat acest comentariu alarmant, dar, pe de alta parte, spusele mamei se adevereau mereu si mereu, pentru ca intelegea bine semnele cele mai ascunse.
Matusa Irina, cea maruntica si buna si rugatoare de Dumnezeu, care stia pe de rost slujba, vecernia, Paraclisul Maicii Domnului si multe alte rugaciuni, desi nu cunostea slovele ca sa poata citi, ne-a parasit in zorii unei zile de miercuri. Pentru masa de pomana, am facut singura cel mai bun cozonac din viata mea, fiindca-i placea mult.
Pe tigrutul Tomita il judecasem aspru, dupa instalarea in patul meu:
