Ultima cădere a lui Mutu nu e doar îngrozitoare, ca acelea dinainte, e definitivă, fiindcă pe drumul care pleacă din Florenţa şi nu duce nicăieri nu mai există întoarcere.
Există o diferenţă fundamentală a cărei rostire solicită curajul pe care îl au doar bărbaţii care au trecut prin viaţă fără să se prăbuşească în faţa demonilor care nu ocolesc pe nimeni. A spus-o Ţop Voinescu, dacă mai ştiţi cine este Ţop Voinescu: înainte oamenii (se) jucau fotbal pentru a fi fericiţi, acum joacă pentru bani. Graniţa dintre fotbalul-fotbal şi fotbalul-afacere a fost trasată şi e ocolită, greu, dar ocolită, de milionarii care îşi păstrează zâmbetul intact - un Messi, un Ronaldinho, unităţi de măsură ale unui altfel de timp.
Ultima cădere a lui Mutu nu e doar îngrozitoare, ca acelea dinainte, e definitivă, fiindcă pe drumul care pleacă din Florenţa şi nu duce nicăieri nu mai există întoarcere.
Nu ştiu când, cu vârsta, cu averea, cu anturajul, Mutu şi-a pierdut capacitatea de a mai transmite emoţii. A rămas o insulă scufundată de capriciile propriului talent. Când te înalţi prea sus, şi când cobori prea jos, eşti cu desăvârşire singur. Drama lui Mutu nu este că a ajuns un produs în faza terminală a utilităţii sale pe piaţă. Aceasta este o regulă implacabilă a prezentului. Drama lui Mutu este că s-a luat singur prizonier şi din ghearele sale nu există naş care să-l poată salva.
Indiferent că va ajunge la Cesena, la Galatasaray, în curte la Ioan Becali, robotind pentru păcatele tinereţii londoneze, sau într-o vacanţă eternă la Miami, Mutu rămâne o speranţă neîmplinită. De la Hagi încoace a fost singura speranţă solidă a românilor în fotbal, dar ignorând tot ce ar fi putut însemna pentru copiii care au avut neşansa să-l prefere ca idol, Mutu a ales să se reprezinte doar pe sine. Între el şi România s-a adâncit o fractură pe care nimic nu o mai poate vin
