Foto: Nicolae R. Dărămuş Istoria aceea avea să îmi arate că într-adevăr îndărătul oricărui om „mare” se află o femeie „puternică”. Puternică strict ca muiere... Când însă ministrul Pădurilor îmi telefonase, dându-mi întâlnire la sediul unui ocol silvic, deşi terenul nu era chiar neutru, nici în ruptul capului nu aş fi bănuit că urma să fiu martorul unui scene în care penibilul de mahala modernă şi ignorarea gravităţii subiectelor aveau să atingă cote absurde.
Întrucât bănuiam scopul întâlnirii, fusesem precaut: am mers acolo însoţit de prietenul E.B., eminent geolog, om cu simţire ecologică reală, abia întors dintr-un fermecător periplu pe continentul sud-american. Nu mă înşelasem: ministrul voia să afle motivele care m-au determinat să îl transform – zicea el – în „ţinta” mai multor articole semnate de mine în presa centrală. Şi voia să afle, mai ales, ce vreau eu prin această campanie critică, fiind ferm convins că am unele ţeluri, pe cât de personale, tot pe atât de mercantile. Altcumva spus, voia să ştie care îmi este preţul.
Cum demnitarul părea să nu fi citit presa în anii precedenţi (când în aceleaşi publicaţii scrisesem critic la adresa predecesorilor săi), i-am arătat că eu doar îmi păstrasem traiectoria „săgeţilor pro natura”, în care, din 2005, ca nou ministru, intrase şi el.
Pe când argumentele şi imputările privind trocul electoral făcut de el pe seama ecosistemului forestier păreau să îl pună la pământ, oficialului i-au sosit întăriri. Trecuse mai bine de un ceas de când vorbeam, nu întotdeauna pe tonul cel mai blând, când uşa sălii s-a lovit de perete şi, furioasă – semn că trăsese cu urechea -, soţia ministrului a tăbărât val-vârtej în încăpere, răstindu-se la ecologi: „Aveţi noroc că l-am lăsat singur la întâlnirea asta!”. Ministrul s-a ridicat ca ars şi, prinzând-o în braţe, a dat să o împingă spre uşă: „Îmi strici totul!...
