"Nu poţi scrie cu aceeaşi mână delaţiuni şi capodopere" – propoziţia ilustrează, pregnant, critica normativă practicată de regretata Monica Lovinescu în comentariile sale de la Radio Europa Liberă. Acest tip de critică la adresa "amestecului cernelurilor" a fost aşezat sub formula "est-eticii", ca un corectiv la adresa autonomiei esteticului promovate de E. Lovinescu şi, de fapt, ca o subordonare a judecăţii estetice faţă de un imperativ civico-moral cu valoare pedagogică şi comunitară mai înaltă – scria Paul Cernat despre cartea Monicăi Lovinescu Est-etice. Unde scurte IV.

Culegerea de texte apărea în 1994 la fosta Editură Politică, transformată printr-o inginerie culturală, imediat după Revoluţie, în Editura Humanitas, de către ministrul Culturii de atunci, Andrei Pleşu, ulterior ministru de Externe, ajuns mai aproape de vremurile noastre consilier şi adulator al unuia dintre cei mai grobieni politicieni. După mai multe inginerii filozofice, împroprietăritul de tranziţie devenea Gabriel Liiceanu, "acest Dinu Patriciu al culturii române", alt adulator de serviciu al grobianului nostru preşedinte – Distrugătorul, cel care, vorbind în campania electorală despre sistemul ticăloşit, avea să-l desăvârşească din poziţia de şef al statului. Perfidă soluţie editorială pentru destinul Monicăi Lovinescu, ca şi cum istoria ar da câştig de cauză colaboraţioniştilor.

Problema ridicată de Monica Lovinescu nu ţine doar de trecut, de comunism, este una încă prezentă şi va rămâne mereu, atât timp cât perversitatea intelectualului, a talentului fără caracter, este toxică pentru societate. Intelectualul, creatorul, este învestit prin har cu o responsabilitate, iar atunci când îl tranzacţionează, intrând în solda mai-marilor vremii, comite un păcat împotriva darului cu care a fost binecuvântat. Vorbele "omului cu carte" pot da direcţii, dar pot provoca şi derută,