E incredibil cum, până şi în cele mai cumplite înnegurări, apare câte o scânteie fragilă. Eu am înţeles destul de devreme cât de mult contează să nu ne pierdem în totalitate de ceea ce ne reprezintă şi ne completează. Putem suporta să fie frig, să fie prea mici bucuriile, să fie totul pus sub semnul îndoielii, să nu mai avem destulă răbdare ca să ne tratăm suferinţele, să se risipească brusc majoritatea reperelor, să se prăbuşească-n viscol calendarele, să fie ceaţă, să fie târziu pentru alt început, să fie devreme pentru ultima zvâcnire, să fie prea departe drumul către speranţele imposibile, să cadă ţurţurii pe la fereastră, să vină notele de plată în avans pentru suspine şi lacrimi, să uităm ce culoare au munţii când se face seară, să nu se mai oglindească bine în mare conturul pustiit al lumii din jur, să căutăm degeaba răspunsuri la întrebările cu adevărat complicate ale existenţei, să nu mai ştim cât e ceasul şi să ne fie teamă să ne uităm spre peretele nevăruit, să bată în geam povara unei tăceri eterne, să se adune în mintea noastră, pe rând, amintirile care ne ţin în viaţă, să vrem să cedăm şi ceva sau cineva să ne oprească din prăbuşire, să ne fie teamă de ce urmează, să ne îngheţe privirile de disperare şi neşansă, să cerşim puţin echilibru de la toate asimetriile lumii, să vrem să ne întoarcem în timp şi să nu fie posibil, să avem remuşcări şi să nu se poată vindeca prin niciun cuvânt, să nu mai ştim să zâmbim şi să credem în ce urmează, să avem impresia că totul se apropie de final, să ni se blocheze pe retină o imagine tristă. Da, putem suporta toate acestea, cât mai există pe lume cineva dispus să ne privească în ochi, o secundă, un minut, o eternitate.

Tot tabloul de indicii pesimiste cu care ne decorăm, aproape zilnic, felul de-a fi şi de-a judeca realitatea poate câştiga puţină speranţă, suficient de multă, cât să nu ne adâncim de tot î