O fată care provenea dintr-o familie înstărită s-a îndrăgostit pe loc de Sfântul Francisc de Assisi, când avea doar vreo 16 ani. Această întâlnire i-a determinat destinul: fata s-a călugărit, dar în toată viaţa ei n-a încetat nici o clipă să-l iubească pe Sfântul Francisc. Când erau deja maturi şi trecuseră mulţi ani de la prima lor întâlnire, s-au reântâlnit după vreme îndelungată în curtea unei mănăstiri. Era o iarnă cu zăpezi înalte şi cei doi au stat câteva minute în grădină. "Gata, plec", a spus sfântul în grabă. Călugăriţa, care-şi dorea cu ardoare ca el să mai stea puţin, a îndrăznit să-i spună timid: "Te rog, mai rămâi!" "Poate voi rămâne mai mult la primăvară", a răspuns sfântul şi a dat să plece, când tufele de trandafiri, care înotau prin nămeţi, au înfrunzit şi au înflorit dintr-o dată!

Mi-am amintit această fantastică poveste de dragoste sâmbătă, când am văzut la televizor că au înflorit ghioceii în plină iarnă, în grădina unui bloc din Reşiţa. Să fi răspuns ghioceii unei "iubiri"(mi-am imaginat o dragoste de adolescent!) care aduce primăvara în timpul iernii? Să avem şi noi vreodată speranţa că putem simţi o atât de puternică dorinţă, o aşa de frumoasă iubire, încât până şi trandafirii să-i răspundă printr-o înflorire "peste fire"? Putem spera vreodată să iubim de la înălţimea sufletului unui sfânt, iar dragostea din sufletul nostru să fie atât de puternică, încât să schimbe ordinea anotimpurilor pentru a ne împlini dorinţa?

Dacă privim cu ochii umani, cu percepţiile mentale care ne limitează posibilităţile sufletului şi vedem în lume mai degrabă absenţa iubirii, decât frumuseţea şi încrederea în ea, florile se vor ofili lângă noi, iar oamenii vor răspunde percepţiilor limitate despre iubire. Dacă izbutim să "aspirăm" la iubire, nu la aceea plină de hachiţe, de condiţii, de interpretări şi limite mentale, aspiraţia singură ar