Johan desface rucsacul şi scoate din el două porţii de nasi goreng învelite în frunze de banan. După patru ore de trekking, am ajuns pe malul unui râuleţ afluent al Alas-ului. Grupul de drumeţi veniţi de pe celălalt mal se scaldă gălăgios în apa rece şi curată.
Ne aşezăm pe câte o piatră şi mâncăm, apucând cu degetele orezul şi legumele pe care Asmaini, soţia lui Johan, ni le-a pregătit încă de dimineaţă. Sunt obosit şi lac de sudoare. Tropăiala prin junglă te seacă de puteri. Urci şi cobori, ca la munte, dar aluneci la fiecare pas, căldura şi umiditatea îţi taie respiraţia şi, peste toate astea, e teama de a nu fi muşcat de cine ştie ce dihanie ascunsă prin frunze sau în crengile pe care le dai la o parte cu mâinile goale. Pitonii, cobrele şi viperele nu sunt pe cale de dispariţie în Parcul Naţional Gunung Leuser. Văzând cum mă uit în stânga şi în dreapta, cum cercetez fiecare piatră pe care mă aşez şi fiecare loc în care pun piciorul, Johan încearcă să mă liniştească.
- De când lucrez ca ghid pe-aici am fost muşcat de 5 ori. Două cobre şi trei vipere. Ultima oară chiar aici, la râu, când mă spălam pe picioare. Şi uite, n-am murit.
- Cuvintele tale sunt adevărată alinare. Dar cum ai făcut? Ai avut ser anti-venin la tine?
- Ei, na! De unde ser anti-venin în Ketambe? Am aplicat metoda tradiţională.
Dintre toate metodele pe care le ştiam, niciuna nu justifica zâmbetul năstruşnic cu care Johan formulă ultima propoziţie. Ghidul meu nu era genul de om pentru care tăierea unei răni şi sugerea veninului să fie sursă de amuzament. Eram foarte curios să aflu mai multe despre metoda tradiţională din Ketambe. Şi cred că şi tu eşti.
“Când te-a muşcat şarpele, primul lucru pe care trebuie să-l faci, repede de tot, e să bei apă. Trebuie să bei apă înaintea şarpelui, ca să-i diluezi puterea. Dacă şarpele bea apă
