La început de an aflăm că pe lângă ţintirea inflaţiei, se mai ţinteşte şi cursul de schimb. Proprietatea cuvintelor există la comunicatori, chiar dacă la unii nu există proprietatea modelelor.
Cursul are o puternică componentă de semnal. Alegerea unei ţinte uşor de atins după rateuri pe multiple planuri, dar contraproductivă pentru economia naţională poate conţine suplimentar, după zece ani, semnalul unor noi pregătiri electorale.
"Inflation targeting" nu este compatibilă conceptual cu ţintirea simultană a cursului. Diferite ţări au încercat, dar, ca şi în cazul Israelului, rezultatele au fost dezamăgitoare. Ce se poate imagina din punct de vedere practic şi teoretic reprezintă coexistenţa ţintirii inflaţiei cu intervenţii temporare pe piaţa valutară (la noi se intervine frecvent prin intermediul câtorva bănci care prezintă şi convergenţă în opinii), respectiv cu benzi de oscilaţie suficient de mari şi permeabile. Dacă este doar un exerciţiu în anticamera aderării, acesta ar trebui evitat şi amânat în linie cu amânarea aderării la "zona euro".
Criticile la adresa ţintirii cursului au fost verbalizate în nenumărate prezentări din anii precedenţi, dovada indubitabilă a consecvenţei în păreri a autorităţilor. Dintre acestea putem aminti faimoasa Trilemă, care pe scurt spune că nu pot coexista rata fixă de schimb, mobilitatea capitalurilor şi independenţa naţională în politica monetară.
Menţinerea ratei fixe ori într-un interval îngust de
Ă/- 2,25% generează o apreciere în termeni reali a monedei. Rata de schimb reală este cea care afectează competitivitatea, cea nominală fiind "fluturată" din motive populiste şi se bazează pe faptul că populaţia şi companiile de obicei suferă de iluzia ratei de schimb (o formă a iluziei banilor).
Cursul de echilibru este dificil de estimat, acesta fiind şi unul dintre motivele pentru care J. Williamso
