În vara anului 2004, la doi ani de când bancnotele euro intraseră în portofelele europenilor, inclusiv ale portughezilor, Portugalia uimea lumea cu stadioanele futuriste înălţate pentru Campionatul European de Fotbal. Printre stânci abrupte unde, cu nici zece ani înainte, nu puteai călători decât cu măgăruşul, şerpuiau autostrăzi. Banii europeni schimbaseră faţa ţării.

Mai mult, portughezul aţipit la umbră, ferit de arşită, avea în buzunar acelaşi euro pe care îl muncea neamţul venit în vacanţă. Un german a fost şi cel care, ca antrenor al Greciei, a luat suflat titlul european la fotbal Portugaliei, după o finală pierdută la un gol diferenţă.

Tot aşa, o prea mică diferenţă trebuie să fi fost între poveştile de "eurosucces" ale cele două state. Grecia avea să arate ce poate, o lună mai târziu, odată cu organizarea Jocurilor Olimpice de la Atena. Ambele ţări cu populaţie egală (10-11 milioane de locuitori) se aflau la două decenii de la ieşirea de sub dictaturi încheiate nesângeros în 1974.

Ambele petice de pământ de la extremele teritoriului UE atingeau, în 2004, culmi de progres material la care românii nici nu puteau visa în 2009, la două decenii după revoluţie, după ce au "supt" toată mierea din borcanul cu fonduri europene în care ursul carpatin n-a învăţat cum să-şi vâre botul.

Nu s-au împlinit încă nici şapte ani de atunci, că Portugalia urmează Greciei şi Irlandei în lada cu vise urâte ale UE. Dacă grecii au primit 110 miliarde euro pentru o "gură de aer" de vreo trei ani, statul portughez are nevoie de circa 60-80 miliarde euro.

La fel ca în Grecia, măsurile de austeritate nu au fost suficiente şi nici nu pot da asigurări că portughezii au de unde să ramburseze acest credit. Dincolo de mirajul "eurosuccesului" trăit, ei rămân unii dintre cei mai săraci europeni. Forţa de muncă este "specializată" în industrii (textile, pielărie,