Controversa pe tema extinderii spatiului Schengen exprima nu doar insatisfactia adesea legitima a multor vest-europeni fata de performantele Romaniei si Bulgariei, ci si incapacitatea cuplului franco-german de a asigura un leadership de calitate in procesul de integrare europeana. O privire de ansamblu asupra deceniilor de integrare europeana ar sugera ca in vremurile insorite tind sa iasa in evidenta institutiile preponderent supranationale, in primul rind Comisia, in timp ce pe timp noros ne concentram atentia asupra guvernelor nationale si a modului in care reusesc ele sa se inteleaga in cadrul Consiliului si, dupa Maastricht, al Consiliului European. Altfel spus, dupa adoptarea marilor decizii sau in perioade mai putin dense politic creste rolul elementului tehnocratic, pe care Comisia il intruchipeaza cel mai adesea (desi nu intotdeauna) cu eficienta. Insa atunci cind provocarile sint mari sau cind deciziile au un impact puternic asupra electoratelor europene, rolul liderilor politici nationali tinde sa se accentueze. Iar decisiva a fost si va ramine capacitatea binomului franco-german de a energiza si consolida Uniunea, in conditiile in care in multe din arenele importante - inclusiv zona Euro si spatiul Schengen - scaunul britanic ramine neocupat. De-a lungul anilor, Europa a beneficiat de parteneriate cu adevarat remarcabile. Colaborarile De Gaulle - Adenauer sau Mitterrand - Kohl au profitat de faptul ca liderii respectivi au beneficiat mai tot timpul de o autoritate considerabila pe plan intern, iar ultima a fost si foarte indelungata, dupa standardele democratiilor vest-europene. Relatia Pompidou - Brandt nu a avut o consistenta extraordinara, dar a asigurat o gestiune rezonabila procesului de integrare, pregatind terenul pentru excelentul dialog Giscard d'Estaing - Schmidt. In fine, primii ani ai tandemului Chirac - Schröder au fost suficient de productiv