Recunosc că pentru mine este o surpriză.

Nu aş fi bănuit niciodată că liberalii conduşi de Crin Antonescu ar putea avea vreun acord politic cu Partidul Conservator (fost umanist, fost social-liberal etc.) al lui Dan Voiculescu. Când am intrat în politica activă – în 2004 – am fost uimit că liderii Partidului Social-Democrat de atunci erau convinşi că mass-media influenţează electoratul şi, prin urmare, cine are mass-media are şi electoratul. Ştiu că formularea este brută şi nefericită, dar o folosesc pentru că aşa mi s-a întipărit în minte. Mai spun o dată: mass-media comunică, nu influenţează, mass-media informează, nu formează. Dacă ar fi altfel, atunci oricine ar deţine 20% din piaţa de media a unei ţări ar putea să formeze un partid şi să guverneze liniştit. Partidele ar fi doar anexe ale unor trusturi mediatice şi nu s-ar mai chinui cu planificare strategică, programe politice, constituirea bazei de membri, sprijinitori şi votanţi, studii aprofundate, pregătirea candidaţilor etc. Cazul Voiculescu este poate emblematic: are circa 20% din piaţa de televiziune şi 10% din piaţa de presă scrisă, dar când s-a prezentat singur în alegerile parlamentare nu a adunat mai mult de 50.000 de voturi. Însă, a fost mai mereu în parlament pentru că Dan Voiculescu, inteligent şi speculant, a fost în stare să valorifice percepţia eronată a liderilor social-democraţi şi propria avere ca să ajungă vicepreşedintele Senatului.

Acordul dintre Crin Antonescu şi Dan Voiculescu este cu atât mai uimitor cu cât PNL părea că are sprijinul altui proprietar de media, Dinu Patriciu. Este drept că progresul cel mai mare pe care l-a înregistrat PNL în audienţa electorală a fost în perioada lui Theodor Stolojan (2001-2004), care numai umil în faţa mass-media nu este. E drept, de asemenea, că Dinu Patriciu, pe bună dreptate, şi-a declarat trustul Adevărul neutru din punct de vedere