Chiar în primele zile ale anului, în loc să fie pe pârtia de schi, cum îi era obiceiul pe vremea ministeriatului, Sebastian Vlădescu a făcut o declaraţie cel puţin surprinzătoare: România ar trebui să încheie un acord preventiv cu China pentru patru miliarde de euro ca să investească în infrastructură.
Imediat, preşedintele Băsescu a găsit de cuviinţă să avertizeze miniştrii să nu se lase ademeniţi de cântecul de sirenă al domnului Vlădescu. Replica primului om în stat a fost dură: „să fim măcar inteligenţi“, lăsând să se înțeleagă că de alte defecte nu duc lipsă conducătorii ţării. Şi ca să fie mai convingător a spus că în România există aceste miliarde de euro: au fost contractate de la băncile de investiţii, dar nu au fost încă utilizate.
De aceste miliarde de euro ştie şi fostul ministru evacuat din cabinet în septembrie. Într-un interviu acordat Capital în urmă cu an, când abia fusese numit pentru a doua oară la şefia Finanţelor, domnia sa declara că existau circa trei miliarde de euro pentru proiecte majore de infrastructură care nu puteau fi cheltuite însă din cauza restricţiilor impuse de acordul cu FMI pentru ţinta de deficit bugetar. La vremea aceea, domnia sa declara ferm că va face tot posibilul să convingă FMI să permită finanţarea infrastructurii din împrumuturile contractate, dar blocate temporar. Din păcate, în cele nouă luni de mandat, fostul ministru nu a reuşit să-şi atingă acest obiectiv, aşa cum nu a reuşit să respecte nici alte promisiuni, printre care menţinerea taxelor la nivelul din 2009.
Dacă într-adevăr Guvernul a încercat din răsputeri, dar fără succes, să ia acceptul FMI pentru a cheltui acele miliarde de euro înseamnă că o rediscutare a acordului ar fi necesară. Economia are nevoie imperios, după restructurările care au vlăguit-o, şi de stimuli. Din acest unghi, abordarea fostului ministru poate fi
