Ne asteapta probabil cel mai provocator an din scurta noastra istorie ca stat membru al Uniunii Europene. Apar in ipoteza o multime de elemente, in special de natura economica si politica, pentru a confirma o astfel de asteptare.

Nu am reusit in patru ani de parteneriat in cadrul UE sa devenim beneficiari net ai integrarii. Argumentul e ca platim mai multi bani decat am reusit sa atragem. Cu certitudine ca am platit mult mai mult decat contributia anuala la bugetul Uniunii. Sa nu fim naivi, nici Franta si nici Germania nu s-au aratat deloc deranjate de criteriul concurentei cand a venit vorba de a obtine spatii comerciale pentru hipermarketuri in centrul capitalei partenerului european de incredere sau de a prelua moca retele de distributie de utilitati pentru populatie. Si vorbim de criterii, de standarde, de acquis comunitar. In schimb, acum ca au fost lovite de criza economica, aceiasi parteneri egali brusc nu mai sunt dispuse sa faca concesii politice, pentru ca avantajele comerciale nu mai sunt atat de evidente.

Nu putem scapa din vedere tensiunile care au aparut intre Vestul si Estul Uniunii Europene. Inerent, statele cu "greutate" isi protejeaza economiile, numai ca modul in care o fac lasa impresia ca "unitate in diversitate" e numai un slogan de campanie lansat pentru a ne simti cumva mai europeni decat suntem. Ceea ce gresesc Franta si Germania este ca nici ele nu sunt mai europene decat restul Europei, cu toata istoria asta tumultoasa a continentului, care le face pe ele sa creada ca Europa sunt ei. Gasesc la fel de nejustificata argumentatia Frantei in problema romano-moldoveneasca. Cum ar fi, spre exemplu, ca noi sa acuzam Franta ca acorda prea usor cetatenie africanilor, desi pe undeva situatia este de aceeasi natura?

In acest context strans, in care prioritatea UE pe anul acesta va fi la fel ca si anul trecut, salvarea zonei Euro,