Anul 2011 debutează sub semnul SCHENGEN. Al unui eşec. Poate cel mai spectaculos dintre cele pe care le-a înregistrat politica românească din ultimii 20 de ani.

Dimensiunea eşecului trebuie însă evaluată mai puţin sub aspectul practic, cât mai ales sub acela al imaginii. Obsedanta „imagine” a ţării, care ne-a preocupat adesea mai mult decât realitatea efectivă – ce părem a fi, decât ceea ce suntem – primeşti o lovitură cu consecinţe greu de evaluat. Dacă în evoluţia noastră buimacă am avut, totuşi, un orizont, acesta a fost reprezentat de aderarea şi integrarea în Uniunea Europeană, privită ca un panaceu universal, apt să ne rezolve toate problemele. Majoritatea guvernelor aflate la comandă au lucrat pentru acest obiectiv, după cât le-au dus mintea şi puterile. Unii mai mult, alţii mai puţin. Unii, care au pus la bătaie resursele, alţii care s-au mulţumit să culeagă roadele.

Alături de intrarea în NATO – ratată şi ea în 1997 – aderarea la UE s-a datorat nu atât capacităţii noastre de a fi apţi pentru acest proces, cât autosugestiei comunităţii europene că vom putea să ne adaptăm şi să rezolvăm din mers problemele. Asta a făcut ca, alături de colegii bulgari, să fim singurii noi membri asupra cărora a fost atârnată „sabia lui Damocles” a monitorizării pe capitole esenţiale, precum Justiţia. Dar, pe măsură ce timpul s-a scurs şi progresele au întârziat să se arate, scepticismul general faţă de capacitatea României de a se integra pe deplin a crescut. Semnalele neluate în serios s-au acumulat până la momentul critic, cel de acum celebrei scrisori a miniştrilor de Externe ai Franţei şi Germaniei. Nici atunci, în al 11 lea ceas, liderii noştri n-au înţeles gravitatea demersului venit din partea „directoratului”, cu puteri practic depline. Ne-am concentrat pe aspecte colaterale (condiţionarea politică a criteriilor „tehnice”) pe discriminare, pe lipsă de fair-