Pierderea încrederii în instituţiile statului este o premisă periculoasă pentru extremism, susţine scriitorul. Disident recunoscut, autorul recentului volum „Eu, fiul lor. Dosar de securitate“ vorbeşte despre anormalitatea din România.
„Adevărul": Cum aţi hotărât să publicaţi dosarul de urmărit de la Securitate în volumul „Eu, fiul lor"?
Imediat după 1990 am vrut să citesc dosarul, dar încă nu exista un cadru legal, deşi alţii au avut acces. Apoi mi-am pierdut tot interesul. Am înţeles că în el nu poţi găsi decât mizerie. Dacă, prin 2006, Ion Cristoiu nu s-ar fi apucat să scrie tâmpenii în „Jurnalul naţional", spunând că eu aş fi omul Securităţii, nu mi-aş fi căutat dosarul. Am avut nevoie de doi ani, pentru că încă nu ajunsese la CNSAS. Apoi am fost anunţat că-l pot vedea. Am venit la Bucureşti. Întâi mi s-a spus că sunt 800 de file, apoi 8 volume, apoi 18 volume. Mi le-au adus pe un cărucior. Am citit primul volum, mi s-a făcut o greaţă imensă. Am copiat tot şi am primit copiile prin poştă, contra cost, peste un an. Iniţial, n-am vrut să scriu o carte, ci doar un text. Cred că se literaturizează foarte mult pornind de la aceste dosare. Bujor Nedelcovici, prietenul meu, a publicat o carte despre cum a fost urmărit de Securitate şi e mâhnit, că lumea mai mult îl înjură decât îl laudă. I-am spus că oamenii n-au timp acum să citească despre aşa ceva. Eu am optat pentru soluţia pe care mi-aş dori-o ca cititor: publicarea documentelelor aşa cum sunt sunt, necomentate. Contribuţia mea la carte este un scurt text în care explic numai cum trebuie citate documentele.
Cu ce gânduri reveniţi în România acum?
Cu îngrijorare. De oriunde ai privi, ce se vede nu arată bine. Mă întreba cineva de ce mă mai interesează România, dacă am plecat. Dar puţini oameni reuşesc să se extragă cu totul. Din păcate, pierd mai mult timp decât ar trebui ca s
