Dacă acum câţiva ani Consiliul Superior al Magistraturii a purces la “alegerea” preşedintelui său după ce Traian Băsescu – gafă impardonabilă – îl şi felicitase pe cel ce urma să iasă din urnă, de astă dată CSM a dat dovadă (semne de trezire au mai fost) de o clară nesupunere. Iritat de intrarea în CSM a unor personalităţi incomode, în primul rând a lui Dan Lupaşcu, care-l mai înfruntaseră, preşedintele deja atacase dur, de la Cotroceni, Justiţia că face cel mai mare rău posibil României, ba chiar că e principala vinovată de eşecul Schengen. Nu-i corect. Instanţele au destule hibe (profesionalismul unor judecători, lungirea proceselor etc.). A-i pune însă în cârcă răspunderea pentru corupţia din ţară, dar a lăuda Parchetul, mai ales DNA, e nedrept: dosarele prost întocmite, şubrede, provin de la Parchet, nu le fac judecătorii şi nu-i vina acestora că avocaţii sunt mai profesionişti decât acuzatorii. Cum nu CSM, ci Guvernul răspunde de salariile mici ale vameşilor, care-i fac să se lase mânjiţi.
Principala găselniţă a lui Traian Băsescu – reluată imediat de PDL într-o contestaţie la Curtea Constituţională – a fost că trei membri ai noii componenţe a CSM s-ar afla la al doilea mandat, ceea ce ar contraveni Legii fundamentale. Inexact. Constituţia prevede că preşedintele CSM nu poate fi reales, nu şi membrii săi. Totuşi, prezidând şedinţa de bilanţ a CSM, Traian Băsescu a “sugerat” amânarea constituirii şi desemnării conducerii, chiar dacă se depăşea termenul legal, până după 19 ianuarie: parcă anticipa astfel decizia de la data respectivă a CCR... Spre dezamăgirea, probabil şi furia sa, CSM şi-a văzut însă de treabă, s-a constituit şi şi-a ales vineri conducerea.
Am urmărit atent discursul preşedintelui la şedinţa CSM. A dat multe, prea multe indicaţii, chiar dacă, prudent, ca să nu fie acuzat iar de ingerinţe, le-a botezat rugăminţi şi sug
