Ipoteza lui Rădulescu merită o analiză atentă, deoarece ea are fundamente în realitatea românească. În 2009 România avea o scadenţă a datoriilor private externe care depăşea capacitatea băncii centrale de a furniza valută. E clar că, fără banii FMI şi ai Uniunii Europene, leul s-ar fi prăbuşit, însă căderea monedei ar fi fost acompaniată de alte dezastre. Le-am evitat şi preţul plătit pentru asta a fost dur. N-a fost mai mare însă decât preţul plătit pentru iluziile vândute în campaniile electorale. Româ­nia a amânat de altfel şi măsurile de austeritate necesare evitării unor crize profunde şi a mai plătit un preţ pentru asta: a rămas înţepenită în recesiune într-un an în care restul regiunii şi-a reluat creşterea economică. Acordul cu FMI se termină în această primăvară şi are toate şansele să fie primul care este dus până la capăt. Se pune acum problema continuării parteneriatului cu FMI, sub o altă formă, mai relaxată. Se negociază un acord preventiv cu FMI, care să nu presupună împrumuturi decât în caz de necesitate. Mulţi se întreabă retoric de ce am avea nevoie de un nou acord cu FMI, această instituţie rigidă, care ne cere să luăm diverse măsuri inconfortabile. Să ne reamintim că în anii 90, când am rupt-o cu FMI, statul şi-a finanţat cheltuielile din şi pe buzunarul nostru, dând pur şi simplu drumul la tiparniţa cu bani.

România a avut în acei ani o inflaţie de război civil, care a şters economiile oamenilor şi a aruncat în sărăcie milioane de familii. Un asemenea scenariu este improbabil astăzi, când românii călătoresc prin Europa, înţeleg şi preţuiesc avantajele unei monede stabile.

În plus, am devenit între timp membrii Uniunii Europene. Iar în raporturile economice cu Uniunea, FMI joacă rolul de observator. Un observator care ştampilează performanţa economică şi fiscală. Iată un alt motiv pentru care un nou acord cu FMI este util: în caz de