Mărturisesc că nu am fost atras de istorie în şcoală. O învăţam că trebuia, nu că-mi făcea plăcere. Nu mă interesau arida listă de ani şi de bătălii care ni se băga pe gât şi nici episoadele eroice, care ar fi trebuit să cultive în noi, elevii, tot felul de sentimente măreţe şi naţionaliste.

Încă de pe atunci, îmi suna ceva fals în toată povestea. Când am crescut, am avut ocazia să aflu tot felul de lucruri, care le contraziceau pe cele fardate, învăţate la şcoală: de exemplu, că Mihai Viteazul nu a pornit în campanie pentru a realiza „primul stat unitar român", ci pentru a cuceri noi teritorii; sau că Ştefan cel Mare şi Vlad Ţepeş găseau de cuviinţă să se bată nu numai cu turcii, ci şi ei între ei, frăţeşte (moldovenii vărsau sânge valah şi viceversa). Apoi, am dat de ceea ce se numeşte „istoria mentalităţilor", noua istorie care nu mai e interesată de faptele de vitejie ale capetelor încoronate, ci de ce făceau şi cum gândeau oamenii simpli, de diferite categorii. Astfel abordată istoria, nu avea cum să nu mă atragă.

Este şi motivul pentru care, astăzi, unul dintre (puţinele) canale de televiziune pe care le urmăresc cu plăcere este Viasat History. Documentarele BBC difuzate de acest post sunt cel mai bun exemplu pentru cum poţi face televiziune de calitate, pentru cum poţi să educi publicul sau chiar să vorbeşti despre cultură, dar într-un mod foarte atractiv, nu prăfuit şi plictisitor, cum o fac posturile româneşti.

Am văzut materiale extraordinare despre tot felul de lucruri, aparent nesemnificative, dar care oferă foarte multă informaţie culturală. De exemplu, despre cum se făceau corzile de instrumente muzicale în vremea lui Vivaldi (din intestine de oaie); sau despre meseria cărătorilor de cadavre din vremea ciumei; sau despre grădina secretă de care se ataşase Agatha Christie; sau o docudramă despre ultima aventură a lui Casanova (de fa