Cu ocazia prăbuşirii magazinului de la Ocna Mureş şi a năvalei la mâncare a oamenilor sărmani, cineva din opoziţie a declarat că, probabil, asta va fi soluţia puterii, să pună garduri peste tot, inclusiv la spitale. Dl respectiv cerea o creştere a nivelului de trai ca să nu mai asistăm la asemenea scene. Soluţie pe termen lung, pentru că, ştie şi domnia sa, aşa ceva nu se poate realiza în 24 de ore. Aşa că, oricum, gardurile erau singura soluţie pentru moment. Numai că ideea gardurilor de la spitale, nu cele care se văd, ci altele, nevăzute, dar simţite de atâţia bolnavi, s-a şi pus în practică. Nu s-au pus garduri înalte de doi metri la spitale? S-au pus, în schimb, filtre birocratice, în stare să ucidă orice dorinţă de viaţă a cuiva care, oricum, nu mai are mult de trăit.

Iată, pe scurt, povestea de infern în care intră un bolnav de cea mai gravă boală din lume. Şi cea mai frecventă, azi. Dacă, Doamne fereşte, te-ai îmbolnăvit de cancer, locuieşti în Bucureşti, eşti în câmpul muncii, faci tratamente specifice şi vrei să-ţi iei cuvenitul concediu medical, sau chiar să te pensionezi de boală, ai de parcurs adevărate căi ale infernului birocratic. Te duci întâi la medicul de familie pentru o trimitere la tratament, care se face la Spitalul Fundeni, unde afluează, vorba aceea, cam toţi cei bolnavi grav din Capitală, dar şi mulţi, foarte mulţi din toată ţara. Aici, desigur, aştepţi. Cu trimiterea de la medicul de familie te duci încrezător (numai prima oară, că a doua oară eşti lămurit) la centrul de luptă (sau cum i-o fi spunând) contra cancerului. Aici, te instalezi şi aştepţi la uşa medicului specialist, pentru o semnătură, o trimitere către camera de gardă, că trebuie să faci tratamentul ca internat, chiar dacă eşti lăsat şi mai poţi, după aceea, să te duci acasă. La uşa acestuia sunt zeci de oameni în faze critice ale bolii care, toţi, aşteaptă în picioar